T. și-a împachetat mai devreme puținele lucruri pe care le avea, după care a stat ore în șir lângă fereastra din camera noastră, întunecată și înăbușitoare, a cărei însemnătate nu poate fi adusă în discuție, urmărind îndeaproape cum noaptea invadează bulevardul. O imaginea care te încântă și care te captivează în același timp, ca o femeie în ținută de seară alergând în brațele unui necunoscut.
Cu capul sprijinit de perdelele din pânză deasă, adulmecând cu indiferență mirosul de cartofi prăjiți, ultimii rămași pe o folie cu mici scăpări de ketchup, pare obosit. O mie de lumini și străzi se îndreaptă spre infinit. Puțini oameni le mai colindă. Decât unul, îi auzi pașii legănându-se de-a lungul trotuarului de beton și apoi cu forță pe scările din lemn până în fața ușii.
Cât despre mine, nu mă gândeam la nimic. Doar respiram și mi se părea că respir în același timp cu toate lucrurile lipsă din camera noastră. Pentru o clipă infinită am simțit că sunt o parte din pod. Mi s-a părut foarte normal și nu eram deloc surprinsă. Era ca și cum mă zbăteam în absența mișcărilor să-mi demonstrez că eu inventasem o minciună.
