Timpul perindă lent prin fața ferestrei trenului de noapte Budapesta – București, sau poate noi suntem cei care se pierd în timp? Mă întreb dacă să-mi pun întrebarea acum sau să o las pentru momentul când mintea mea va fi ocupată cu altceva decât kilometri și kilometri de câmpuri cu tot felul de vegetație, fără nicio urmă de tractor sau altă mecanizare – o priveliște remarcabilă pentru un loc cu aspirații democratice. Privirea mea se duce dincolo de linia orizontului, când în jos, când în sus, în funcție de cum îmi mișc șoldurile pe ritmurile muzicii din căști. Apoi o zbughește precum un bumerang direct în fața șinelor. Felinare înalte și solitare, unele ca niște imenși pioni vopsiți pe o tablă de șah. Cei din dreapta dau loc celor din stânga prea repede încât nici nu reușesc să contemplez mare lucru. Oricum, mi se pare contemplarea asta ca o viziune din trecut, rudimentară și senină la distanță, însă de aproape dură și nemiloasă.Un pod, un lac năpădit de stuf, un petic de pădure, un câmp secerat și împachetat în baloți rotunzi, un râu cât un chibrit mai încolo, un alt petec de pădure, o gară. Și o ține tot așa până când nuanțele stinse de roz și brun ale soarelui gata să apună vor face loc unei lumini estompate bleumarin. Ar fi minunat să înceapă o furtună. Așa spune în aplicația mea de vreme și ar fi bine să se întâmple. După gară se înalță un câmp cosit, galben, nu știu ce-au strâns de acolo, dar imaginea cu paiele de mai devreme mi-au stârnit dorința de a sări direct în stivă. O cărare șerpuită și slăbuță îl desparte de un câmp verde și galben. Floarea-soarelui. Ah, mă enervez, fix acum trebuia să intrăm în tunel. Vreau să vină floarea-soarelui. Îmi place floarea-soarelui pentru că, spre deosebire de noi, oamenii, care ne-am inventat ceasuri și calendare, ea rămâne indiferentă progresului. Care este următoarea mare cucerire în domeniul științei? Sunt sigură că nu se întreabă asta niciodată. Am râs. În mijlocul amuzamentului meu și a tovarășilor de vagon, fiecare ancorat în gândurile sale, viața continuă totuși și după kilometri și kilometri de câmpuri ce se schimbă la aproape fiecare cădere de pleoape, dar și în tren unde biletele se colectează, lenjeria de pat se împarte, oamenii se plimbă de colo-colo. Trenul acesta pare să alerge prea repede, atât de repede încât soarele va apune mai devreme decât în mod normal. În fața mea, șinele se împart la un moment dat în patru. Oricum, nu au cum să treacă patru trenuri în același timp. De ce m-am gândit la asta? Fulgeră. Sper să înceapă furtuna. Și dacă nu, mi-o voi imagina. Dar n-aș vrea să tai din elanul unei petreceri pe cer când există potențial. Acum fulgeră la fiecare cinci secunde, acum la trei, fulgeră de fiecare dată când se schimbă peisajul din fața mea. Câmp, pădure, lac, dar fără nuferi. Sunt curioasă ce-ar fi făcut Monet. Oare când se face noapte de tot, se vor vedea stelele din tren? Nu știu. Nu cred că cineva ar ști, iar chiar dacă ar fi altfel, nu cred că vreau să vorbesc cu străinii. O femeie demnă, în vârstă de vreo 60 de ani, face exact ceea ce fac și eu, dar nu cred că din aceleași motive. Are până într-un metru și jumătate, poartă un tricou albastru cu Rapunzel și ceva sclipitor în păr. Și pare să aibă entuziasmul controlorului care trecuse căscând pe lângă mine mai devreme. Aerul se simte dens și înțepător, parcă cineva aruncase paprika în aer. Nu plouă încă. Fulgeră. Intrăm în tunel. Închid ochii. Nu se văd stelele. Nu se vede nimic. O călătorie, un drum, chiar și cele 10 minute până la piață, îți oferă mai mult atunci când încetează să mai fie doar despre atingerea unui punct de destinație și devine parte integrantă din viața ta. Ieșim fix în momentul în care o lumină taie cerul în cinci felii de pavlova. Dens și spumos, în contrast cu ce puteai vedea de la linia orizontului în jos. Un câmp, un mic petic de pădure, o gară. Mă încurcă ceva sub pantalonul drept, mai sus de genunchi. Sper să nu fie un purice. Știu pe cineva care a pățit. Mă tot gândesc la felinare. Cine le schimbă becurile când se ard? Recunosc, îmi este frică să schimb becuri. Dacă trece un tren fix atunci? Doamne, ce neînfricați. Nu s-a îndrăgostit nimeni de mine în tren.
