Eu însumi, când am sosit aici, în septembrie, acum ceva timp în urmă, nu voiam decât să îmi beau cafeaua pe o bancă în parc, neatinsă de nimeni. Eram obsedată de idei și de dorința de a deveni un om mare. Dacă am ajuns. Am presimțit că asta urma să întrebe, așa că am contemplat explicații tâmpite. Nu înțelegi, nesățios, m-am apucat să-i povestesc o întâmplare, pe care, am hotărât după aceea, să nu o mai aduc în discuții. Asta vrea să însemne că nu ți-o pot spune nici ție.
A urmat un moment de tăcere, după care, a întrebat din nou, tulburat:
– Ce s-a întâmplat?
Am ridicat din umeri. Deși mă absorbea tăios nu a insistat deloc și puțin ar fi contat pentru mine manevrele lui solide. După ce m-a privit o clipă, a dat din cap gânditor.
E complicat, m-am întors acasă la sfârșitul lunii noiembrie, după aproape doi ani în care visul de a-mi începe dimineața citind în living a fost întrerupt de telefon. Am răspuns, dar mi s-a părut că nu era nimeni la capătul celălalt, confuză, așa că m-am prefăcut că tușesc în schimbul unei voci înăbușite și trei interogări. L-am recunoscut după reticențe și am strigat: „Mai vrei să vii afară?”
– Nu sunt sigur că înțelegi. A răspuns.
Acum nu mai sunt eu sigură că îmi amintesc bine ziua aceea.
