Încep să îmi pierd răbdarea. Îl vedeam pe T inteligent, cu detalii personale curioase, strălucirea, formidabilul. Dar în ciuda tuturor gândurilor, reacționam instinctiv, nu cum și-ar fi dorit, pentru că observam totul îndeaproape și asta disprețuia cel mai mult la mine. De exemplu, nu-i plăcea entuziasmul meu copilăresc sau că nu am o postură dreaptă, rochiile mele și îmi tot repeta să nu zâmbesc scurt, pentru că las loc de interpretări. O perioadă a fost chiar distractiv, de parcă veneam din ere diferite. Nu am cuvinte să spun cât de bucuroasă eram când îmi vorbea, chiar și să mă critice.
Urmărești și tu probabil un fir ar poveștii, să vezi unde se destramă sau înnoadă prea mult. Singurul lucru care se schimbase între noi era tot T. Nu știu dacă tăcerea în general spune ceva, dar eu simțeam că nu mai poate continua.
Și nu am mai continuat. A ieșit supărat, iar în timp ce el colindă toate străzile, câteva sute de metri, în traficul care abia se mișcă, judecând fațadele clădirilor modernizate, eu mi-am făcut o ciocolată caldă și am lăsat frigul acelei nopți stăpân pe casă, să spele orice urmă de parfum care, trebuie să recunosc, îmi cădea greu pe conștiință.
Și nu am mai continuat. A ieșit supărat, iar în timp ce el colindă toate străzile, câteva sute de metri, în traficul care abia se mișcă, judecând fațadele clădirilor modernizate, eu mi-am făcut o ciocolată caldă și am lăsat frigul acelei nopți stăpân pe casă, să spele orice urmă de parfum care, trebuie să recunosc, îmi cădea greu pe conștiință.
Se mai întâmplase și înainte și știam de ce. Într-un anumit anotimp al vieții noastre ne place să retrăim secvențe din trecut cu mici ajustări de replici. Pentru mine, anotimpul acesta nu se termina niciodată.
Și așa am fost distrasă de o vitrină în care se derulează imagini identice pe diferite ecrane.
