Cred că ceea ce ne face să trăim, pe telefoanele noastre deștepte, pe mine, poate chiar pe toată lumea, este lipsa noastră de imaginație. Dacă ne-am vorbi tare și despicat, dacă ne-am acorda suficient timp să ne cunoaștem, dacă am ști povestea omului lângă care mergem, căruia îi strângem mâna, nu am continua să umblăm mai departe alegri și confuzi, iar viața noastră ar deveni mai ușor de suferit.
Dacă prețuiesc ceva în spectacolul propriei mele filosofii este o anumită dispoziție, pe care cred că o am specială, cea în care inventez replici pentru fiecare ființă umană mi se pare interesantă. Există totuși și oameni care mă derutează, mă scot din sărite chiar. Ca atunci când prietenul tău, fiind într-un apel foarte important, te roagă să dai mai încet volumul televizorului. Un exercițiu bun de imaginație. O spun și…
…nimic nu-mi dă mai sigur sentimentul inutilității, neimportanței mele personale, când de jumătate de oră, într-o după amiază de weekend, fără ploaie, cu haina deschisă, cu ochii urmărind departe, în larg și repede, străduță după străduță, dincolo de obloanele trase, niște luminițe pâlpâind.
Te rog să nu cauți sevă în ecuația asta binară, ceea ce tocmai ai citit, eu o fac de dimineață și tot nu dau de capătul visului meu de astă-noapte.
