Încerc de două săptămâni să-ți spun ce s-a întâmplat cu adevărat în acea seară. Cred că era miercuri. Dar nu contează. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple și nu înțeleg de ce mi-a luat atât de mult să accept ideea știind situația noastră dinainte. Două săptămâni m-am scufundat în sacul fără fund al insinuărilor mele ireale. Te-ai întrebat vreodată ce se spune despre asemenea oameni? Că sunt obsedanți, nestatornici, capricioși și un izvor nesecat de drame. Nu știu dacă în patologia umană există o boală mai crâncenă decât obsesia mea chinuitoare. Nu o să neg, pentru că mă cunosc bine, la fel cum știu că îmi place libertatea, a mea, nu mă interesează ceilalți, dar totuși îmi este dificil să mă împac cu prea multă libertate. Și apoi, cu aceste gânduri nu prea este de trăit.
Mă întreb dacă nu cumva sensul discuției noastre este altul. Poate că da, dar nu-mi puteam irosi gândurile. Într-un târziu o să-ți spun ce s-a întâmplat pentru că nu mi se pare firesc să lași lucrurile pe jumătate neterminate.
M-am așezat pe o bancă și dacă îmi amintesc bine era chiar miercuri. Întorcând ochii l-am zărit pe T la doar câțiva pași de mine. Nu era singur. Iar în încercarea de a rămâne neobservată m-am cuprins cu tot felul de gânduri, o bucurie soră cu nebunia. Înțeleg, era doar o pagină de ziar și un arbust fără de care nu mi-ar fi reușit deghizarea. Acum înțeleg de ce ignoranța este cea mai frumoasă declarație de dragoste. Sau nu.
