Demult spuneam să scot de la naftalină niște amintiri, să le lustruiesc așa cum știu eu mai bine, apoi să le așez înapoi ca într-o vitrină de Crăciun. Șampanie și ciocolată. Cine știe, poate mă reîntorc cu gândul la ele mai târziu. Vezi? Cel mai mult în viața asta mi se pare nefiresc să economisești pe propriile amintiri, fie ele și plictisitoare, să le ții înnodate pentru o dată viitoare.
De la patru dimineața tot ascultam ticăitul ceasului: de la minutul 21 la 22, de la 22 la 23 și tot așa mai departe într-o perfecțiune exorbitantă pe care mi-e greu să o accept. În somn mă întindeam de-a curmezișul patului și mă trezeam ghemuită pe podea la picioarele lui. O perioadă tresăream când mă apropiam de margine, dar nu i-am dat niciodată importanță. Asta e un semn, gata cu somnul meu. Recapitulez și probabil voi învăța din nou cum se face.
