Unele evenimente din viața noastră, în special cele fără de însemnătate, în loc să ni se șteargă din memorie imediat după săvârșirea lor, ne rămân impregnante în gânduri atât de clar și limpede în ceea ce privește detaliile, încât adesea abandonează pentru totdeauna evenimentele de mare importanță angajate de soartă.
Îmi amintesc perfect ce mi s-a întâmplat în acea zi. Era un ianuarie difuz marcând începutul unei vieți năucitoare care nu mai avea niciun preț, începutul nopților albe care nu te lasă nici să respiri, dar nici nu te omoară. Orgoliul meu nu mai ținea cursul rațiunii, iar într-o împrejurare ca asta, natura mă împingea să eliberez totul dintr-o răsuflare.
Am ajuns în fața ferestrei crezând că aerul rece al dimineții va cuprinde din ce în ce mai mult încăperea, treptat și pe mine, însă până să dau deoparte draperia, să ridic clanța și să trag ușa spre mine, eu prinsă în gândurile mele, am avut suficient timp să-mi contemplez un plan nou. M-am întors cu spatele, geamul rămânând deschis larg, la perete.
Apoi m-am așezat pe canapea. O femeie în uniformă stătea drept în fața mea, avea fața rotundă și zveltă. Alta, un pic mai slabă, supraveghea lucrul și nota robotic tot ce se petrecea în cameră. Avea privirea ca a unui șarpe-fixă, aprinsă, cu pupilele dilatate. Nu am înțeles niciodată oamenii care mai întâi te ignoră apoi vor să-ți dai și viața pentru ei. Mi-e greu să cred că detaliile despre localizarea lui T pot fi încadrate în această imagine. Totuși, când m-am așezat nici n-a întors capul, nici n-a respirat, a continuat să noteze cu indiferență. Pe urmă am auzit pași apropiindu-se. În asemenea momente împrăștiate imaginația este cea care te poate da de gol în prima instanță.
Poate că ar fi trebuit să-mi fi dat seama cu mult înainte că T urmărește ceva. Urmează să mă întrebe ceva…
