Eu de ce nu am fost niciodată la Paris?
Cu o cafea exagerat de amară în mâna dreaptă, mi-am pus căștile în urechi chiar dacă nu mai era nimeni acasă și, timp de mai bine de jumătate de oră, am întors pe toate părțile întrebarea în minte. N-am stat la bucătărie acolo unde mai devreme mă năpădise un gând să mușc dintr-o portocală cu tot cu coajă. Voiam să știu cum se simte să-ți mănânci cu poftă toate ororile minții.
Am făcut loc cafelei între două perne și m-am întors să sting lumina. Afară, soarele impasibil se lăsase pe după blocuri de mult. De la geam prisme de lumină începuse să pâlpâie apatic prin storurile instalat neghiob chiar de mine. După părerea mea, cele pe care le aveam înainte își făceau treaba mult mai bine, erau întunecate și nu lăsau gram de lumină în interior. Doar că îmi doream eu în fel și chip să-mi las amprenta în casa unde abia mă mutasem, iar încăpățânarea alimentă de frica de întuneric de care nici până astăzi nu am reușit să scap este o chestiune extrem de delicată pentru mine.
În afară de plasa de țânțari care se balansa în adierea vântului aventurier printre blocuri, când de o parte când de cealaltă, totul era cufundat în liniște. Ceva mai departe se auzeau zgomote estompate ale traficului de seară din București: claxoane și ambulanțe ce-și făceau cu austeritate munca.
Și totuși ceva parcă nu era la locul lui. N-am apucat bine să mă pun în pat că m-am și ridicat să arunc o privire în hol, acolo unde mașina de spălat își pornise centrifuga. Am apăsat cu cotul pe întrerupător să aprind lumina, cea pe care o stinsesem acum câteva minute și mă uitam cu milă la fâșiile colorate care se roteau în cerc cu o viteză la care eu n-aș fi făcut față, mai ales că amețesc destul de repede. Îmi doream să le salvez și să le scot de acolo din năvod cu orice preț, dar mi-am amintit că schimbarea necesită angajament și asumare. Le-am pus la program scurt, mare lucru n-are să se întâmple, îmi revizuisem eu gândurile în timp ce trăgeam de ușa dulapului în care aveam mașina de spălat, lăsând în urmă un spectacol alterat de intemperii. Urăsc faptul că, exact atunci când îți îngădui să crezi în ceva, chiar și pentru o clipă, descoperi că tocmai urmează să ți se întâmple opusul.
Nu sunt susceptibilă și nici nu vreau să schimb subiectul.
Cu o expresie aproape visătoare mi-am continuat drumul de vreo șapte pași până în camera mea, am închis ușa să nu aud zuruitul mașinii și m-am aplecat să-mi iau cafeaua care era numai bună de băut. Noroc că m-a dus capul să o pun între perne, așa obișnuia să facă bunica, apoi mama, cu pâinea la dospit. Cea din urmă era incomparabil mai importantă decât grija mea legată de cafea.
Am sorbit puțin de parcă ar fi fost încă fierbinte și am rămas pe gânduri. Cafeaua asta de ce are gust de fairy?
