Îți spun de la început să nu-ți pui mari speranțe în acest personaj.
Totul s-a sfârșit. Nu exagerez, dar în casa asta totul e vechi și pare acum-acum să se dărâme. Numai ceva pare intact, în fața celorlalte obiecte de groază și gândurilor mele mute. Este T care încă doarme, ghemuit pe trei saltele atât de dărăpănate, încât, dacă ar fi să le pui una peste alta, tot ți-ai simți fiecare vertebră de pe coloană.
În stânga – camera mamei lui, pe care o împărțea cu o masă de călcat inutilă, un scaun din lemn dur și o pătură din ațe colorate. Camera avea drept încălzire o fereastră imensă cu deschizătura în brațele soarelui, așa că era mereu cald dimineața, chiar și de data aceasta, de vreme ce evada în mica-i bucătărie care arăta, mai degrabă, a debara, pregătind în grabă clătite cu nutella și ciocolată caldă.
Gura, pe jumătate deschisă, se afla la a cincea încercare, devorând singurele brize răcoroase născute din amintirea Lacul Lebedelor și a pașilor de balet, apoi de două ori înghițind în sec cele câteva noduri deshidratate, încă odată și încă odată până se lasă învinsă de o durere pătrunzătoare de rinichi.
După care, la fel de neașteptat, întunericul acestei zile de luni, cuprinde cu nesaț întreaga lume. Au urmat trei alarme, la ora 6:43, 6:57 și 7:01, când peretele din fața canapelei a primit încântat, telefonul, ca o săgeată pe tabla de darts sau Harry în drumul său la Hogwarts, apoi s-a făcut din nou întuneric. Un somn binemeritat, în condițiile în care nu mai poate să sune.
