Hai să luăm niște vin și pe urmă îți spun tot ce vrei să afli.
Lumea zice că aprilie este deja primăvară, dar în seara asta este atât de rece, încât ai spune că iarna nu s-a dus chiar de tot. M-am obișnuit să cert vremea tot timpul și îmi pare rău, pentru că nu prea știu să comunic și, de obicei, mă simt euforică în companii noi, nu doar la început, dar pot să și râd, când cineva spune o glumă și mai slăbește din tensiunea interioară pe care mi-o strecoară direct pe sub coaste, în stomac, atunci când se fac prezentările.
Cu capul încă plin de gânduri nevorbite ne-am făcut drum spre ușa din spatele casei, acolo unde era și terasa cu un mic foc pe care l-am aprins să ne țină mai mult companie decât cald. La capătul scării de lemn, mai largă decât cu ce eram eu obișnuită, am luat-o spre un coridor lung și am deschis cu cotul ușa living-ului. Dintr-o dată tot golul pe care îi simțisem adineauri dispăruse. N-am stat prea mult timp acolo pentru că sticla de vin pe care o păstram eu pentru ocazii speciale, și nu m-am putut abține să nu mă gândesc că seara asta putea fi începutul a ceva foarte special, era îndesită în dulapul cu castroane din bucătărie. Ușa era deschisă, de parcă cineva o lăsase dinadins așa. El și-a rotit nedumerit privirea pe pereții placați cu faianță, care imita perfect cărămida albă. Aveam și perdele, verzi, care, m-am gândit eu, dădeau un aer interesant încăperii. Încă mirosea a vopsea proaspătă sau mai degrabă a nou, nimeni nu puse picior în casa asta după ce muncitorii au terminat de zugrăvit.
Dintr-o dată se auzise un zgomot, de parcă ceva trosnise sau în sfârșit s-au aprins toate lemnele. Erau încă ude. Am luat sticla de vin și cele două pahare și ne-am întors pe același drum în grădină să vedem dacă n-a luat-o razna focul. N-am prea avut chef să-l înconjurăm de pietre.
Mi-a spus că îi place la țară – plimbări în pădure care duc către nicăieri, dar avea o pasiune pentru scăldat. În râu, printre pietre. Cu cât era mai înalt piscul de pe care să sară, cu atât îi plăcea mai mult. Sete de aventură și nebunie, probabil.
Avea părul tuns scurt, de un castaniu mai deschis, drept și care acum bătea într-o nuanță aurie, de la lumina flăcărilor care se reflecta pe fața și pe părul lui. Eu stăteam mai într-o parte să nu mă bată căldura.
Apoi m-a întrebat de ce țin planta aia cățărătoare afară. Am evitat să răspund până am contemplat ceva deștept în minte. I-am spus că e mai bine pentru ea aici și că mă ajută să înfrunt fantomele. Deși era o seară cu lună plină, totul părea surprinzător de liniștit.
Așteptând să toarne vinul, m-am gândit de ce nu ne-a mers ultima dată și de ce, într-o seară ca aceasta, într-un loc cu atâția cireși înfloriți, aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat.
Uite și vinul.
