Ceva nu a mers bine. Am petrecut prea mult timp contemplând această imagine. Ar fi trebuit să fie mult mai simplu, dar mi-a fost greu să nu-mi las mintea să rătăcească. Ce mă fascina oare? Lista ar fi prea lungă: călătoria, aventura, străduțele care se alergau una pe cealaltă și, poate mai mult decât orice, băiatul cu șapcă verde care și-a adus cratița la muzeu.
În fața mea la coada de bilete nu erau decât două persoane, iar în spatele meu – o femeie înaltă de vreo patruzeci și cinci de ani rezemată cu inocență într-o umbrelă cu cârlig. Am așteptat o bună bucată de vreme, sau așa mi s-a părut, până a venit cineva să schimbe hârtia de la pos. Cu alte cuvinte, am avut tot timpul din lume să privesc acea imagine și să-i rețin fiecare amănunt.
Revenind la băiatul cu cratița, mi-a plăcut modul în care evoca anumite episoade, oarecum remarcabile, dând impresia că vrea să se scuze. Această modestie neprefăcută mi se părea cât se poate de simpatică. Ca și fragilitatea care se lăsa citită în zâmbetul său; și în privirea lui, care devenea neliniștită ori de câte ori cădea în vizorul cuiva; și în mâinile sale care se agitau fără încetare, purtând cratița dintr-un una în alta, care se roteau încontinuu, sau se propteau una de alta, niște mâini lungi și fine, pe care părea că nu știe cum să le folosească.
În gând îmi răsuna un nume de stradă în cehă, nume pe care l-am forțat în memorie ca să nu-mi mai scot telefonul la fiecare două minute și să verific până unde am ajuns. M-am gândit că acest lucru ar putea să-mi îmbunătățească încrederea în forțele proprii, iar în asemenea momente, încrederea în forțele proprii este la fel de importantă precum primele cinci minute din viața unui espresso. Strada asta de care vorbesc era largă, pietruită din trotuar în trotuar – cu mașini parcate oblic și tramvaie colorate șerpuind relaxate mijlocul drumului -, dar cu o lungime de numai câteva blocuri, mărginită în ambele laturi de clădiri în stil medieval, ciudate și dezorientate.
Chiar de la început expoziția se ramifica în două, A și B, iar de dedesubtul fiecărei litere un șir de numere minuscule descătușau secretele universului. Am râs, apoi cu o expresie rănită, ca atunci când mă certam cu frate-meu de la bicicletă copii fiind, am luat-o spre dreapta, acolo unde începea prima expoziție. Cu coada ochiului m-am uitat pentru o ultimă dată la băiatul cu cratița, dar el se uita la harta de pe peretele opus cu prea mult interes, încât nu puteam fi sigură dacă o făcea deliberat; așa că mi-am luat rămas bun în gând. Un necunoscut înconjurat de o mare de necunoscuți.
Dacă porneai cu B aveai toate șansele să reduci cu jumătate de oră timpul petrecut în muzeu, lucru pe care nu ți-l spune nimeni, până la urmă era doar o scurtă plimbare printre galerii ce putea să-ți aerisească un pic mintea. Dacă începeam cu B aș fi omis magazinul de suveniruri de unde mi-am luat două cărți poștale minunate. Era destul de mohorât afară. Plouase cu o noapte înainte; cât am stat trează luptându-mă cu un amărât de țintar, singurul sunet pe care îl puteam auzi era clipocitul apei de ploaie ce se scurgea de pe acoperiș pe pervazul camerei mele.
În curtea din față era un salcâm, mai erau și alții, dar acesta cu flori mov mi-a atras atenția în mod deosebit. Era încă în floare. Să mă fac înțeleasă, nu numai că priveam salcâmul, îi vedeam și frunzele, și fiecare parte, vedeam chiar și clădirile de birouri din spatele lui. Eu am copilărit la țară unde pe lângă copaci mai aveam și nalbă și urzici, și un rând de coacăză neagră de-a lungul gardului.
A cui poveste este asta?
