Ne uitam pe rând unul la altul așa încât să nu ne dăm de gol și zâmbeam amândoi în tăcere, șezând mulțumiți în timp ce câmpurile de porumb și grâu alergau unul câte unul în fața ochilor noștri. Uneori se mai ivea câte un nuc elegant și bizar în același timp, dar pleca înainte să ne dăm seama că a fost măcar un nuc. Șoseaua pe care mergeam era un drum cât de cât asfaltat bine și cu scurgere bună, mai solidă și mai bine făcută decât toate drumurile pe care am copilărit eu, să zicem.
În afară de câteva mașini și niște oameni care șuierau pe motociclete, îmbrăcați în mantii negre, nu exista alt trafic. Un panou mare și vesel, care făcea reclamă electorală stătea la vreo șase kilometri de orașul în care am mai fost și înainte. M-am obișnuit să nu dau nume locurilor în care merg, nici oamenilor care mai devreme sau mai târziu tot vor deveni o dezamăgire.
Ei bine, ne-am mai holbat unul la altul pe furiș de câteva ori și într-o manieră zâmbitoare și ușor dementă, mi-am luat rucsacul în care nu aveam mare lucru, decât haine pentru două zile printre care și o pelerină galbenă de ploaie, trei bomboane mentolate, un creion și câteva cartonașe turcoaz spălăcite și alte nedreptăți, restul mă așteptam să găsesc în hotel; iar cu o mână m-am prin de suportul din plastic de deasupra capului și cu cealaltă am scuturat de pe cămașa mea șifonată picăturile de apă ruginie care de pe la jumătatea drumului au început să se strecoare în interior printr-o crăpătură cât degetul meu mic.
Pe urmă mi-am dat seama că acțiunea mea l-a surprins puțin și l-a făcut să-și ducă, în semn de protest, palmele lui lungi și anemice la obraz. Acum zâmbetul lui mi se părea forțat, iar pe mine mă motivează nedreptatea.
