-Hai că nu mori. Da nici nu învii azi.
Era dimineață. Era dimineață de ceva vreme. Brumă, rece, ochi grei. În sală mirosea a clor. Mi-am dat hainele de oraș jos. Am tras costumul galben. Sufocant. Prea mic. Căciula aia… Dumnezeule! Sac de plastic, nu glumă. Cu mine înăuntru. A zis că nu mor azi. Nu m-a atins deloc. Nu eram la prima lecție de înot. Dar partea cu înviatul… Drept la inimă. N-o fi prima dată. Dar măcar acum aveam un scop. Și ce frică, până-n oase.
-Lasă-te pe vine. Pentru numele lui Dumnezeu! a continuat.
Numai Dumnezeu știe cât poți duce. Ne-au zis sâmbătă la biserică. Când doare prea tare, leșini. Nu leșinasem niciodată. Ce naiba voia de la mine? Mi-a zis să mă las pe vine. A vrut să-mi facă vânt. Antrenorul, cam 35 de ani. În formă, recorduri bătute. Inclusiv la pescuit. Ceva tot nu era bine. Prea aproape de mine. Îi simțeam respirația. Mă gândeam la Isus. Nu se cutremură nici în fața furtunii. Și el a fost botezat în apă curgătoare. Care nu știi niciodată unde te duce. De nimic nu i-a fost frică.
-Și cu mâinile ce fac? am întrebat.
Nici nu conta. Voiam să-mi acopăr urechile. Și nasul. Cu doar două mâini? Eram obosită. Aș fi stat jos. Deși, mirosul de clor. Apa aia fără fund. Simțeam că-s mai aproape de prohod. Decât înviere. Și o făceam tocmai ca să nu mor.
-Exagerezi deja.
Să ai curaj nu înseamnă să exagerezi. Mă gândisem la tot. Aveam un plan. La ce știam. La ce auzisem, citisem. Toate astea, pentru purificare. Un nou început. De acolo de unde vin eu… Curajul cântărește mai mult decât aparențele. Aici, în fața lumii. Fiecare-și vede de treaba lui.
-Când ziceai că e botezul? m-a întrebat el.
-La primăvară. Să mai adauge Dunărea apă.
