Duminică, vreme mohorâtă.
Cu puțin înainte să aud vocea bărbatului de la etaj, m-am apropiat de-o scară, convinsă că sunt tot mai aproape de adresa pe care o aveam mâzgălita pe o bucată de hârtie aproape microscopică, galbenă. Când m-am oprit deodată să observ că în afară de acea scară mai existau în curte alte trei scări, plus o cărare îngustă care probabil ducea în spatele blocului. M-am enervat numai de la gândul că nu-mi fusese indicată adresa completă și nu-mi puteam da exact seama de ce, evenimentele acestea, fără prea multă însemnătatea pentru mine, trebuiau neapărat să-mi provoace o mare dezordine în calendar. Oricum, pe unde apucam, am fost mereu tratată cu o neglijență ciudată și cu o indiferență revoltătoare, lucruri pe care aveam de gând să le spun azi tare și răspicat.
Până la urmă, am pornit pe prima scară, cea care mi-a sărit în ochi de la început, și nu-mi puteam da seama dacă era din cauza bărbatului îmbrăcat în cămașă mov, cu mânecile suflecate, care fuma într-o agonie calmă a nu-mă-interesează-a-câta țigară sau era totuși vocea din capul meu care mă călca pe creier din ce în ce mai grav. Mi-a trecut prin minte ca ușa pe care o căutam trebuia neapărat să se afle la capătul scării aleasă din întâmplare de vechii proprietari. Știam doar că închiriază salonul. Am pășit într-un coridor întunecat cu pereții pe jumătate verzi și podeaua din lemn dur, pe alocuri – urme de noroi și praf cam de două degete prin colțuri.
Însă adevăratul voiaj începea abia după ce a trebuit să iau cu asalt toate cele patru uși înalte și sumbre. Nu m-a deranjat faptul că e trecut de după amiază. Într-un cartier ca acesta oamenii ies rar în oraș, dar e și acesta un avantaj, poți să stai toată ziua în halat și apoi, când locuiești unde nu te știe nimeni, nu te mai deranjezi toată ziua cu vizitatori. „Cine să-i viziteze pe ei?”
Știam precis pe cine caut, dar mă hotărâsem să întreb pe la toate ușile dacă nu locuia acolo un fost coleg, pe un anume nume, pe care am căzut de acord să-l schimb de fiecare dată, ca să am astfel un pretext să mă uit înăuntru. Hotărâsem să mă bazez pe instinctul meu de femeie și să observ îndeaproape mișcările oamenilor cu care aveam să vorbesc. El știa că vin.
Prima tentativă de infiltrare a fost chiar mai ușoară decât m-aș și așteptat, pentru că ușa era aproape deschisă și se putea vedea, în general, o odăiță săracă cu un singur ochi de fereastră acoperit de o perdea albă de bint. Nu știu dacă avea și bucătărie și dormitor, dar nu era nici pe aproape imaginea pe care trebuia să o găsesc la adresa de pe bilețel. Strângeam hârtia în pumn de fiecare dată când mă apropiam de o ușă nouă.
Am mers mai departe cu o bucurie exorbitantă și fericită că nu trebuia să vorbesc. Simțeam cum aerul devine mai greu, aproape insuportabil, deși mă aflam la a doua ușă și nici măcar nu apucasem să dau viață planului meu.
Am decis să închid ochii pentru câteva secunde și să mă las condusă de intuiție. Până acum nu a dat niciodată greș. M-am ridicat în vârful degetelor crezând că astfel pașii îmi vor deveni mai ușori și am apropiat urechea de cealaltă ușă. Avea două încuietorii și o bucată de hârtie albastră prinsă între perete și marginea ușii pe care scria „sună-mă când ajungi” și un număr de telefon. „Acolo trebuie să fie”. Hotărâtă să plec imediat ce bat de trei ori cu dosul palmei în lemnul dur și nu primesc un răspuns, fără să-mi pese de grandoarea consecințelor, o voce îndepărtată răgușită mi-a strigat să mai zăbovesc un pic. Mă aștepta acum o oră și douăzeci de minute, însă traficul acelei după amiezi nu mi-ar fi permis să ajung nici acum jumătate de oră. Probabil s-o fi întins în tot acest timp, înfășurându-se, pe cât posibil, cu mica pătură colorată pe care o primise odată cu mobila din salon.
– Ah, ai ajuns, a spus el în timp ce îmi făcea semn să intru.
– Mi-a fost greu să te localizez, am răspuns hotărâtă să observ mai mult decât să vorbesc, așa că renunțasem să comentez pe marginea pretinsei mele întârzieri. Acum ce urmează, am întrebat în timp ce privirea mi-a fost furată de canapeaua extensibilă în culoarea muștarului, acoperită de un batic vechi de cașmir cu franjuri, drept în fața mea.
Este exact cum mi-am închipuit… scufundată în semiîntunericul unei duminici mohorâte.
