Se face de ziuă din ce în ce mai devreme.
Iarba și gardurile sunt aurite de razele piezișe ale soarelui, simplu și discret. Doar un disc în nuanțe bogate de portocaliu și roz ce urcă pe cerul gri lăsând în urmă un albastru senin.
Vântul nu mai taie atât de aspru. Își concentrează atenția către florile de nuc, niște șerpișori mici și verzi, care plonjează fără vreun fel de concesii peste mașini, acoperișuri, curți, aterizând chiar și pe umerii oamenilor. Abia după ce înflorește cireșul poți spune clar că e primăvară, iar dacă am trecut și de ultimul îngheț – e vreme de pus cartofii.
*
Acum câteva săptămâni – când alegeam cartofi de la supermarket pentru o supă – m-am gândit la aceste creaturi ca la ceva mai mult. M-am gândit la cartofi ca la niște ființe sau, mai bine spus, la cât de ușor poți proiecta peste ei o viață de om, chiar dacă nu fac decât să aștepte ca la o sesiune de licitație, amuzanți de pe mâna cui o să ajungă.
Cred că primul gând a fost de fapt dacă cartofii se cunosc între ei, iar dacă da, ce-și spun. Cu siguranță își vorbesc, pentru că la cât de aproape stau unii de ceilalți par a fi mai degrabă niște extrovertiți. Se simt imediat în largul lor atunci când peste ei sunt eliberați alți saci de cartofi.
În cele câteva zeci de secunde până am pus deoparte câțiva cartofi rotunjori ca să nu mă obosesc prea mult cu decojitul am ajuns să le ofer mai mult spațiu mental în comparație cu alte lucruri care-mi străfulgerau mintea exact în acel moment, unele dintre ele poate chiar mai importante. Dar asta nu mă face să spun că un cartof nu este un lucru important. În comparație cu orice altceva de pe lumea asta cartofii sunt onești. Nu încearcă niciodată să pretindă că sunt altcineva. Eu dacă aș fi cartof mi-aș dori să pot decide pe mâinile cui să mă las și ce să se aleagă din mine.
Și să mă plantez atunci când vreau eu, unde-i solul cel mai bun, să mă las corcolit, să-i fac pe oameni să aștepte după mine prin grădini și câmpuri.
Nu cartofii trebuie așteptați, ci vremea potrivită, dar cine te oprește din a-ți imagina lucruri pe care nu poți să le atingi. Mai ales când acestea îți creează confort.
*
Soarele pălește repede. Îl vezi de la geamul bucătăriei cu fața spre nord, de după acoperișurile și crengile înmugurite. Îți bei cafeaua de dimineață cu un mic dejun modest, dulceață de gutui și pâine de casă. Mâna nu încetează să mângâie ritmat pervazul de după care privești jocul nesigur al naturii.
Când trăiești aproape de natură orice faci e hotărât de ea și fiecare clipă este simțită, nu trăită superficial.
Este poate o zi de sâmbătă și fix atunci te gândești ce ai făcut să meriți și vreme bună și weekend sau este doar un altfel de soare de dinainte de furtună. Furtuna luând forma muncii grele de țăran care începe într-o dimineață de primăvară și se termină seara târziu, toamna.
Simt că devin pretențioasă, dar nici să mă opun forței imaginației nu vreau. Pun deoparte o mână de cartofi timp în care mai ochesc vreo doi.
Vântul, deși nu mai taie, este încă periculos, usucă. Pui pe tine cam ce apuci, haine groase mai vechi și cu tot entuziasmul ieși afară să măsori febra pământului. Nu ai termometru, așa că duci palmele la sol să-i simți căldura. O faci din inerție pentru că oricum nu înțelegi nimic, știi că-ți trebuie 12 grade, dar unicele valori pe care le simți tu sunt rece sau fierbinte și derivate din acestea.
Nu e înghețat, dezvântat poate, nici nu frige – e numai bine de pus cartofii. Nu o faci doar pentru că ți-au spus cireșii că e timpul, nici pentru că e sâmbătă, ci pentru că ești ultimul dintre vecini care încă nu i-a pus, iar de așteptat n-ai avut ce.
*
De obicei îi pui în cuiburi, pe rânduri, cum îți poftește sufletului sau cum ai deprins de pe la ai tăi.
Termini un rând fără să-ți îndrepți câtuși de puțin spatele, apoi te ridici să-ți privești cu încântare opera. Câte trei cartofi aranjați la distanțe egale între ei, niște siluete – măslina din martini-ul băut aseară – care se unduiesc în dogoarea ce se ridica din pământ.
O pisică vărgată de razele soarelui zace tolănită pe o pernă verde, uitându-se sfidător la o pereche de vrăbii care ciugulesc grăunțe presărate pe o rogojină.
În cadrul ușii pe jumătate deschise, cel mai mic dintre copii (eu obișnuiam să fiu acela) codește să-și facă apariția în grădină.
Oare cartofii au sentimente. Atunci când sunt despărțiți de tovarășii cu care au petrecut toată iarna le este dor unii de ceilalți? Iar dacă da, e ceva ce le compensează absența sau rămâne un gol imens pentru totdeauna?
*
Toate aceste lucruri se întâmplă la început de aprilie, o dată cu cireșii. De-a lungul următoarelor trei luni se va desfășura o intensă activitate secretă timp în care cei trei cartofi înarmați cu frunze late și verzi vor porni împreună în căutarea unei țări misterioase, în afara solului, numite libertate. O lume așezată undeva sus, imediat după nori.
Dar ce nu știu plantele astea e că nu e nevoie să te avânți atât de sus pentru a te simți împlinit. Uneori tot ce-ți trebuie se află chiar sub nasul tău.
În aceasta lume e mereu soare și ploaie cât trebuie. Unele fire, rămase din urmă cu crescutul le vor dușmăni pe celelalte mai înalte, care muncesc mai puțin, care apucă mai multă lumină.
Floarea de cartof este albă sau roz, în dependență de soiul ales, dar această nuanță nu te prea interesează pentru că de obicei pui ce-ai scos cu un an înainte, ca să nu-ți pierzi sămânța. Îmi place natura asta umană de a te ține cu dinții de ceea ce îți place sau îți oferă confort. Zâmbesc și mă dau într-o parte pentru că nu sunt doar eu Remy (Ratatouille) astăzi.
*
O dată ajuns în poalele soarelui, fiecare firișor de cartof este pe cont propriu, iar acest lucru se observă în special în timpul invaziei gândacilor de Colorado, pe care ar face bine să-i culegi cu mâna sau să-i scuturi într-un lighean.
Lupta durează până la câteva săptămâni, iar după aceea, niciodată pământul, cernoziomul în care se tolănesc ca niște ghemotoace, nu le va părea cartofilor, care nu văd luptele de dinafară, un loc mai îmbietor de trăit decât acum.
Privind în sus și văzând atâtea frunze lipsă, un cartof dezgolit de secetă oftează în crăpătura sa. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi făcut-o ca să spună că îi pare rău… Și dacă el însuși și-ar fi făcut o imagine a viitorului, ar fi imaginea unei plante puternice eliberate de gândaci și cu frunzele intacte, care să producă aceeași cantitate de fotosinteză, care să-și țină de umbră unele pentru celelalte – așa cum o fac și când vine ploaia și obosesc.
Doar că de cele mai multe ori rădăcina n-are nici cel mai mic habar de ce se întâmplă la suprafață. Și tot așa, bucurându-se de cât de repede le cresc burticile, nu realizează că acesta este de fapt sfârșitul.
Dacă vrem să aflăm cine suntem, trebuie să știm de unde ne tragem. La fel și cartoful. A evoluat, ca orice altă ființă de pe pământ. Vin și ei pe lume cu anumite limite și capacități, toate prescrise generic. Unele trăsături, fizicul de exemplu, sunt fixe, iar altele, precum comportamentul, așteaptă să se arunce în viață pentru a se manifesta.
*
Pe la început de august cartofii cu pletele leșinate pe solul fierbinte vor descoperi că au rămas fără sprijin pe lumea asta. Dar nu pentru mult timp, și nu pentru că cineva urmează să-i arunce într-o supă, ci pentru că în momentul recoltei – activitate care îmi aduce mie cea mai mare satisfacție – vor întâlni alți cartofi.
Cred că am stat un minut sau două aplecată peste taraba cu cartofi, contemplând lucrurile înșirate mai sus, însă acest lucru mi-a dat ochi noi. Am privit cartofii cu mai multă limpezime. Detaliile, forma rebelă, coaja cu fiecare nod care o definește. Priveam și îi aruncam în punga bio de parcă fix atunci îi scoteam din pământ, gândindu-mă la cât de generos a fost anul.
