Am să încep cu o întrebare pe care mi-ai pus-o la un moment dat: cum se face că pentru unele lucruri, în special pentru cozonaci, trebuie să aștepți până la Paște?
Era odată o fetiță de vreo șase sau șapte ani, care într-o joi, în Săptămâna Mare, între trei și patru după-amiaza, s-a strecurat sub masa din verandă, care era o cameră adevărată, nu o terasă, cum credea toată lumea. A tras lângă ea ligheanul cu cozonaci mici și medii, cât cănile de metal pe care le aveau acasă, și, unul câte unul, a început să lingă glazura de zahăr întinsă cu măiestrie sub forma florilor de vară, romanițe. Aceasta aducea, pe lângă tentația mâncatului de frupt, greutatea ploiței de bomboane colorate, mici și subțiri cât un ac. Același ac pe care călcase și i se înfipsese în degetul mare de la piciorul drept. Ce prostie! Mă doare și acum când mă gândesc la asta. A durat câteva fracțiuni de secundă, cât durează și îndrăgostirea, să prindă acul de siguranță și să-l tragă afară, bătând la ușa conștiinței care și acum crede că acel ac îi putea ajunge la inimă. Chiar, a verificat cineva vreodată informația asta? Eu nu. Nici ea. Râde.
Ciudată expresie, să care o ploaie de bomboane. Undeva, în desenele copilăriei, ploua tot timpul cu bezele, chupa chups, brioșe și marshmallow colorate. Sub masa acoperită cu o față albă de bumbac, cu franjuri pe care le împletea adesea în spic, numai bine de hibernat, se simțea în siguranță și departe de ochii lumii. Era la al treilea cozonac, dintre cei foarte mici, pe care tot ea i-ar fi mâncat, începând de duminică, când a auzit pașii indolenți ai bunicii, acompaniați de un oftat lung. Oftatul părea să aibă ecou, ca într-o peșteră. După care tăcerea de dincolo țiui și mai tare. Uitase de ce venise în verandă.
Fetița mai duce un cozonac cu amândouă mâinile la gură și, cu dinții din față, răzuie glazura precum o lopată ce face cărări în troiene iarna. Existau câteva motive serioase în acel moment din viața ei să se întrebe ce înseamnă să fie acolo, sub ploaia de franjuri, răzuind glazura de parcă ar fi bilete norocoase din pungile de chipsuri, unde câștigase o singură dată, o bancnotă albastră de cinci lei, pe care a păstrat-o într-un plic de plastic multă vreme.
Pe sub masă, prin coridor, prin ușa de la bucătărie, baricadată doar cu o perdea pentru muștele care roiesc dinspre copaci și prispă în șiruri onctuoase, intră molcom muzică de la radioul prins de un cui sub streșina casei. Era băgat în priză, altfel ar fi stat în copac, sub soarele ce l-ar fi decolorat și înmuiat plasticul. Uneori se întreba, în timp ce privea aburii pe care îi scotea, dacă nu se va face plastilină sau înghețată topită, scurgându-se în măruntaiele electrice ce-l fac să fie radio. Îi plăcea să se joace cu antena, ce bine că n-a rupt-o niciodată, pentru că de altfel, ar fi fost potop.
Trei degețele ridica fața de masă într-un colț și lăsau loc unei siluete estompate care se micșora, apoi dispărea, odată cu vocea Anișoarei Puică care se plângea oamenilor ce aveau radioul pe acea frecvență că a doua tinerețe a început și că nu știe când au trecut anii. E plăcut să auzi cum muzica își duce bătăliile pe fronturile vântului și cât de liniștită este când acesta îi dă răgaz. Încă nu știe dacă o să fie certată pentru faptă, dar se bazează că și părinții ei au lins cozonaci la un moment dat în copilăria lor. Nu-i mai place sub această masă, care în alte circumstanțe i-ar fi dat ocazia să tragă cu urechea la discuțiile de oameni mari în timp ce se hârjoneau neobosiți, ea și fratele ei. Îi place drama și să o facă pe detectivul. Acoperă cozonacii încă umezi și lucioși de salivă cu o pagină din ziarul raional „Cuvântul” și iese în prag.
Era cald și atunci, dar nu la fel de cald ca astăzi. Noroc că măcar soarele e o constantă. Iar cu soarele nu se glumește. Chiar admir capacitatea lui de a se lua în serios.
