Am ajuns în Puglia în primul weekend din octombrie, când soarele începea să cedeze locul brizei mai răcoroase. Era primul nostru concediu din an și nu știam când avea să mai vină următorul. Am decis să ne căsătorim acolo, în secret, pe o plajă ascunsă din Polignano a Mare. Ca tineri avocați, viața noastră de până atunci fusese un amalgam de planuri și pregătiri minuțioase. Dar acolo, în liniștea aceea desăvârșită, totul se derula lent. Până și valurile se spărgeau în șoaptă.
Casa închiriată era veche, cu pereți din buturugi de lemn, groși și grei, și mobilă din metal cu ornamente florale. Prin oraș am luat mai multe provizii, carne pentru grătar, paste, roșii cherry, brânzeturi de mai multe feluri, pâine, vin, ulei de măsline.
Se făcuse noapte, dar era luna plină. Ne-am turnat câte un pahar de vin și am ieșit pe plajă. Nisipul sclipea sub tălpile noastre. Vorbeam despre beneficiile aerului sărat în tratarea migrenelor și oboselii. La vreo zece pași de-a lungul malului am descoperit un aparat de fotografiat pe film, umed, dar fără urme de coroziune.
Întorși în casă, am întors aparatul pe toate părțile. Ea a căutat pe YouTube cum să-l deschidem și am reușit, într-un final, să rulăm filmul. Eram atât de entuziasmați încât am început să pozăm cadre imaginare. Pe verandă, sub lumina lunii, ea într-o rochie dintr-un cearșaf alb găsit prin casă. Nu plănuisem poze de la nuntă, dar aparatul de fotografiat, apărut ca din senin, ne-a făcut să ne gândim la un jurnal al nostru.
În ziua nunții, ne-am trezit devreme, înainte ca soarele să-și întindă umbrele pe terasă, și am ieșit pe plajă. Cerul avea doar câțiva nori răzleți, iar locul era pustiu. Ea alerga după valuri, râzând, iar eu stăteam întins pe nisip, sprijinit în coate, savurându-i jocul copilăresc.
-Se face târziu, mi-a spus ea, cu palma la frunte, privind spre soare.
M-am ridicat, am îmbrățișat-o pe la spate și ne-am întors încet spre casă, lovind nisipul cu piciorul. Ea a pus aparatul de fotografiat găsit în geantă, și-a luat o eșarfă, ochelarii de soare, eu mi-am pus mocasinii în picioare, am luat cheile mașinii și ne-am grăbit spre oraș, să prindem deschis la atelierul foto găsit pe Google Maps, înainte să înceapă siesta.
Un domn în vârstă, cu ochelari groși, își savura espresso-ul într-un colț al magazinului. Mic, prăfuit și cu tot felul de aparate de fotografiat. Mirosea a cafea și cerneală. Ne-a spus, zâmbind, să revenim luni. Am lăsat filmul acolo și am mai cumpărat unui, alb-negru.
Am vorbit să ținem nunta la apus, mai aveam puțin peste șase ore. Ne-am pregătit pentru marele eveniment, ascultând muzică italiană la radio. Apoi, am mers pe plajă.
Ne-am spus jurămintele cu soarele martor. Ea purta o rochie albă pe care și-o făcuse singură. Eu aveam o cămașă înflorată deschisă și pantaloni scurți. Ne-am sărutat, ne-am felicitat reciproc pentru alegerea făcută și ne-am uitat unul în ochii celuilalt, Orfeu și Eurydice. Ne-am întors cu spatele la soarele roșiatic și ne-am făcut prima poză de proaspăt căsătoriți.
Noaptea a venit ușor. Mâncam semințe de dovleac și beam vin. A doua zi am dormit și făcut plajă.
Luni, am plecat dis-de-dimineață spre atelierul bătrânului cu ochelari groși. Am primit un plic galben, simplu. L-am deschis chiar în mașină. În el erau treizeci și șase de fotografii și negativele. Peisaje extraordinare, munți semeți, plaje pastelate, apoi o fotografie cu noi, tineri și plini de viață, râzând la o petrecere studențească.
-Ăștia suntem noi? m-a întrebat ea, cu o notă de uimire în voce.
Nu înțelegeam. Ne-am apropiat de poze ca doi bătrâni care își citesc ziarul. Erau locuri pe care nu le recunoșteam, momente pe care nu le trăisem. Dar eram noi. Cu cât răsfoiam mai mult, cu atât aerul din mașină devenea și mai greu de respirat. Într-una dintre poze, eram pe vârful unui munte. Alta ne arăta într-un apartament modern, plin de cărți și lumină, un loc care nu semăna cu nimic din ce știam. Apoi, pozele au început să treacă dincolo de prezent. Nunta noastră, impecabilă și reală. O altă fotografie, ținându-ne de mână în fața unei case cu o grădină plină de trandafiri.
În următoarele, ea, cu zâmbetul ei familiar, devenea din ce în ce mai ștearsă, invizibilă, inexistentă, fiind înlocuită cu silueta necunoscută a unei femei cu un copil în brațe, în fața unei maternități. Noi nu ne doream copii.
În acea noapte, nu am închis un ochi. Am stat pe veranda casei, ascultând greierii și valurile mării, încercând să ne dăm seama ce ni se întâmplă.
-Poate că e un semn, a spus ea cu o voce liniștită, întorcându-se spre mine.
Am decis să urmăm firul acelor fotografii, să căutăm locurile și momentele din ele. Am călătorit cu trenuri, avioane, autobuze, am cutreierat muzee și arhive. Și le-am găsit pe toate. În care apăream amândoi. Apoi ne-am oprit. Trei luni am rătăcit, trași de firul unei vieți care nu ni se potrivea.
La sfârșitul lui decembrie, am hotărât să întâmpinăm Anul Nou în același loc. Eu am rămas să citesc pe terasă, iar ea s-a dus să se plimbe pe plajă. N-a mai venit.
