Sâmbăta fac ture de 12 ore la supermarket. O rutină grea, obositoare, mai ales când e însorit afară, dar în acea zi nu era cazul. Ploaia înghețată îmbrăcase tot orașul într-o peliculă de sticlă lucioasă.
Sâmbăta este și cel mai aglomerat – parcă întreg Bucureștiul își face cumpărăturile la Auchan Titan. Clienții se împing cu cărucioarele, vorbesc tare și mult, răscolesc rafturile ca hienele la carnea proaspătă. În schimb, raionul meu, cel de conserve, devenise, de la o vreme, cel mai ocolit, mai ales după ultimul scandal, cu mercurul dintr-o cutie de ton. Dar nu mă plâng, mai împrumut și eu câte ceva de pe rafturi când ajung la fundul sacului. Nu sunt vreo hoață, poate doar de nevoie.
Deși regulile interziceau alte căști decât cele de recepție, reușisem să-mi strecor una pe sub uniformă, împletind-o cu firul celor cu burete ieftin și microfon de la supermarket, pentru a asculta ultimul episod dintr-un podcast jungian care interpretează vise. Speram, fără mari emoții, că va ajunge și la al meu – chiar dacă nu plătisem pentru lista scurtă și nici nu credeam că visul meu, cu maidanezi care mă încolțesc, ar fi, în vreun fel, special. Chiar și așa, măcar timpul să treacă mai repede.
Printre zecile de cutii de carton, mă concentram să așez conservele de mazăre pe raft, aliniindu-le perfect după etichete ca niște soldăței într-o paradă perfectă, când am zărit o bătrâna scundă, cu părul cărunt prins într-un coc ordonat. De departe, părea mai sprintenă decât mine în zilele bune. La un moment dat, sprijinindu-se de un raft, a dus mâna la piept și a început să tușească.
– Fii drăguță, scoate-mă de aici, nu pot respira!, a început să silabisească, privindu-mă blând când devenise clar că-i vin în întâmpinare.
De aproape, era atât de uscățivă încât aveam impresia că, dacă o ating, se va face pulbere. Pielea ei subțire, translucidă, se aduna în pliuri în jurul gâtului, iar venele-i ieșeau ca rădăcinile în căutare de apă.
Am sunat la ambulanță, iar până să ajungă, o țineam de subțiori, la o distanță sigură de mine, pentru a nu se prăbuși. Stătea încremenită, iar mandibula îi cobora și se ridica, de parcă ar fi fost un spărgător de nuci.
Paramedicii SMURD au venit repede. Au așezat-o pe o targă, i-au verificat respirația, pulsul și au făcut testul cu urmărirea degetului arătător. Părea că totul era în regulă, dar bătrâna, întinsă pe jos, se văita că moare. Atunci i-au verificat tensiunea și glicemia. Știam de la bunici că celor în vârstă le place să dramatizeze, dar viața e mai frumoasă atunci când judeci mai puțin. Totuși, au decis să o ducă la spital.
Când au trecut-o prin ușile automate, alarma magazinului a început să sune, atrăgând toate privirile. Paramedicii, vizibil stânjeniți, au trecut cu targa înainte și înapoi, până când bătrâna, cu un oftat adânc, a început să scoată din buzunare batoane de ciocolată, gume de mestecat și alte mărunțișuri. Le scotea ca dintr-o pălărie. După ce au pasat toate proviziile casierilor de la casele de marcat, paramedicii au plecat cu ea spre ambulanță.
Doamne ferește!, am spus în minte, în timp ce încercam să aproximez unde rămăsesem cu podcastul. Mai multe perechi de ochi mă scurtau din cap până în picioare, așa că m-am simțit nevoită să mă întorc la post, unde am scos conserve din cutii și le-am aliniat pe raft, după etichete și termenul de valabilitate, până la finalul zilei.
O săptămână mai târziu, ieșeam din tură, complet frântă. Uneori ai impresia că ianuarie ține cât jumătate de an. La colț, am simțit un poc în ceafă, poate o bâtă, poate un pietroi. Am căzut ca secerată, izbindu-mi spatele de bordura trotuarului. Căștile mi-au zburat de pe cap, iar, de undeva de departe, am auzit un „Ahhhh”, ca și cum cineva ar fi trăit în carne și oase impactul.
Corpul meu, pe care nu-l mai găseam atunci când îl căutam cu mâinile, plutea în gol. Am încercat să mă ciupesc, dar nimic. Credeam că murisem, iar gândul că, în câteva zile, mi-ar fi intrat salariul m-a făcut să mă simt și mai necăjită.
Am lăsat întunericul să mă cuprindă, adânc și necruțător, și în acele clipe, nu îmi doream decât un pat cald în care să mă întind și un cer senin cu câțiva nori pufoși, pe care să-i pot mișca cu degetul. O lumină orbitoare mi-a tăiat orice gând, apoi o ușă s-a deschis încet. În pragul ei apăru un bărbat de culoare – un recepționer, impecabil aranjat, cu un pahar de cafea Starbucks în mână. Răsfoia o revistă Glamour, cu gesturi lente, măsurate, neavând nimic dintr-un recepționer obișnuit. M-am apropiat de el, simțind o vagă neliniște.
– Salut!? am zis, mai mult ca o întrebare.
Cu un ochi în revistă și cu celălalt scanându-mă din cap până în picioare, mi-a indicat un aparat de bilete de ordine. Am tras unul și m-am întors la el. S-a mai uitat la mine de câteva ori, iar de fiecare dată tasta ceva pe calculator și nu spunea nimic.
– Regrete?
– Nuuu, am răspuns eu, ferm, temându-mă că orice spun ar putea să se întoarcă împotriva mea.
A mai apăsat câteva taste, apoi și-a întins mâna spre imprimantă, așteptând ca biletul să iasă. Când l-a primit, l-a ștampilat cu „Aprobat” și mi-a indicat o ușă.
– Camera 201, drept înainte, apoi la dreapta, ajunge imediat autobuzul.
– Unde, trebuie să mă duc undeva?, am întrebat peste umăr, după ce făcusem câțiva pași confuzi înainte.
Cred că nu mă auzise, iar mie îmi era rușine să mai întreb o dată. Am oftat resemnată și mi-am continuat drumul. Autobuzul era plin de oameni în picioare, asemeni 102-ului, pe care îl luam zilnic spre supermarket, doar că, în loc de numele opririlor, erau numele unor oameni care, până și un copil de grădiniță s-ar fi prins că trebuie să coboare. Unii intrau, alții ieșeau, femei, bărbați, de toate vârstele, chiar și copii. În acel moment, mi se făcuse poftă de o supă chinezească caldă. De fapt, autobuzele mereu mă fac să înghit în gol de foame. Și, dacă nu ar fi fost atât de aglomerat, probabil că aș fi sunat-o pe mama.
După câteva ore bune, șoferul a oprit autobuzul, a deschis geamul care-l separa de pasageri și, cu o față încruntată, a întrebat:
– Anisia Sîrbu, cine e Anisia Sîrbu? Trebuia să coboare de trei ori până acum!
Toți se uitau confuzi unii la alții.
– De unde să știm cine e Anisia Sârbu? a răspuns un bărbat sprijinit de bara din mijloc, văzând că nu revendică nimeni numele.
– Și cine trebuie să știe, eu?
Pentru că era întuneric afară, trebuia să-ți mijești ochii ca să vezi orașul prin geamul autobuzului, în schimb, te vedeai pe tine și restul călătorilor. Doar că eu m-am uitat și nu m-am văzut. Nu mai vedeam nimic – totul era un pustiu albicios, o imagine ce aștepta focalizată. Am șters aburul de pe geam cu mâneca puloverului, iar în fața mea, pe locul meu, a apărut o bătrână. M-am atins de obraji cu palmele, simțindu-mi pielea lăsată în straturi, dar care avea o textură de catifea, plăcută la atingere. Poate că ar fi trebuit să încerc și eu acel filtru de pe Instagram care îți arată cum vei arăta la bătrânețe. În autobuz locul de lângă mine era gol.
Într-un oraș cu milioane de oameni, este imposibil să nu te întâlnești sau să nu te lovești de diverse persoane, dar nu le acord prea multă atenție, decât dacă circumstanțele mă obligă. Însă fața acelei femei avea ceva aparte, ceva inocent, care mă făcea să simt că ne cunoaștem de mult, chiar dacă nu știam de unde să o iau. Mă privea cu o intensitate imperceptibilă, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Atunci imaginea bătrânei bolnave mi-a fulgerat mintea. Când mi-am lăsat mâinile pe genunchi, am văzut biletul pe care mi-l dăduse recepționerul. Pe el scria: Anisia Sârbu, 85 de ani, decedată din cauza alunecării accidentale, survenite în urma accidentării unei persoane de sex feminin în zona capului, cu un obiect din lemn, în stația de autobuz Postăvarului, lângă centrul comercial Titan, București.
– Este o greșeală, nu se poate așa ceva, m-am revoltat eu mai întâi în șoaptă, apoi când am văzut șoferul apropiindu-se, am început să tremur, căutându-mi locul.
Cu ochii mari, cât cepele, am citit din nou și, când o senzație de căldură m-a cuprins din cap până în picioare, am apăsat instinctiv pe butonul de alarmă. Sirena a pus stăpânire pe întreg autobuzul, umplând și puținul spațiu gol rămas. Era alarma de incendiu, care m-a trezit brusc, cu capul pe masă, în mijlocul pauzei de prânz.
Ce vis, la fix pentru podcast, care tocmai își anunța subiectul din ediția următoare: „Nu uitați că ne puteți trimite visele pentru interpretare, accesând linkul din descriere. Mulțumim susținătorii ediției de astă…”.
