Manifestații tăioase ale vântului de ianuarie biciuiau bulevardul ducând ambalaje goale de la McDonald’s până în grădinițele din fața blocurilor. O pungă de plastic albastră, legată de piciorul unui coș de gunoi, se zbate cu furie. Cine a pus-o acolo? Pornind spre casă cu tot alaiul de cumpărături de la Lidl după mine, încă îmi bat capul să pricep. O iau pe jos pe lângă piațetă, traversez bulevardul, iar când aud semnalul sonor de la trecerea de pietoni, măresc pasul și simt cum încep să transpir din cauza ritmului alert. Metroul e chiar în fața mea. Un magazin de anticariat, pe dreapta. Mi-am promis că o să ignor complet magazinele. Trebuie să-mi practic cumpătarea și să mă duc direct acasă, ca să-mi fac calculul de cheltuieli. Dacă simt nevoia de baruri și distracție, pot să-mi fac singură un gin pe placul meu și necostisitor. Dar nu cred că mai am apă tonică acasă și nici de gin nu am chef. Trebuie să mă gândesc la altceva care să mă bine dispună. Luată pe sus de valul nerăbdării intru doar puțin și îmi promit să nu cumpăr nimic. Apoi ies fericită că am reușit să mă țin de cuvânt. Câteva fețe se întorc și se uită la mine ca boii la poartă nouă, iar eu le înfrunt privirea, spălăcită.
Până am ajuns în dreptul trecerii de pietoni s-a făcut roșu, așa că m-am oprit pentru câteva clipe să-mi strâng părul proaspăt spălat într-o coadă. Am pus punga de cumpărături jos ca să-mi pot înfășura pe după gât fularul de un galben precum muștarul. Este cel pe care l-am purtat anul trecut la greu. Traficul clocotește, apoi spre surprinderea mea oamenii încep să treacă. Rămân pe loc și îmi repet că ar trebui să dau un exemplu bun în ciuda faptului că nu aveam niciun fel de experiență la capitolul educație socială, nici voință. N-am rezistat și am pornit din loc, iar pe la jumătatea drumului s-a făcut verde pentru pietoni.
La șase și douăzeci autobuzul ar fi trebuit să ajungă în stație. Șapte minute mai târziu eram tot acolo, aplanându-mi în gând nervii. Mi-am promis să fiu mai îngăduitoare și mai răbdătoare, și mai iubitoare. Să-ți promiți anumite lucruri și să nu ai nicio îndoială că te poți ține de ele nu este un clișeu, ci mai degrabă un act de afecțiune pe care dacă nu o să ți-l oferi tu, atunci cine? La urma urmei, nu am nicio îndoială că cineva undeva și-a dorit aceleași lucruri ca și mine, poate chiar înaintea mea.
Ajunsă în casă, trag ibricul pe plită în bucătărie și încep să-mi bag nasul în punga de cumpărături. Arunc prosoapele de bucătărie pe unicul scaun liber, deschid frigiderul, apoi cu o viteză fulgerătoare las totul baltă să-mi salvez cafeaua care mai avea puțin și dădea în foc. O las deoparte și întorcându-mă către frigider uit ce voiam să iau de acolo. Scot restul cumpărăturilor și le așez pe masă într-un mănunchi de raze de soare. M-am ofticat aiurea, îmi repet cu o față cât se poate de serioasă. Oricum am lucruri mai importante la care să mă gândesc, cum ar fi să nu uit să pun frunzele de salată în apă rece peste noapte. S-au cam vestejit. De când m-am mutat la turta mea am învățat că toate lucrurile pot fi reparate, fără excepție. Iar un al doilea lucru pe care l-am învățat și nu neapărat în această ordine este că nu are niciun rost să grăbești lucrurile.
Stând așa de una singură în bucătărie nici nu simțeam nevoia să fac pauze gânditoare. M-am dus la balcon și am scos capul pe geam de parcă ascundeam un secret și îmi era frică să nu se observe prin termopane. Chiar nu pricep de ce nu mai pune lumea perdele astăzi. E o opțiune nemărginit mai convenabilă, nu te vede nimeni de afară, nu-ți intră nici căldură în casă, iar la al optulea etaj nici țânțarii nu te mai caută. Sincer, dacă asta ar fi fost casa mea aș merge chiar mâine să-mi cumpăr perdele. Singura mică problemă, flecuștețul neînsemnat și puțin dezamăgitor, e că nu prea sunt sigură ce să aleg, baghete sau șine pentru materialul textil și cum o să le prind de perete. Totuși, simplul fapt că stau în chirie, iar proprietarii sunt niște scârboși cu statut și nu o să mă lase în ruptul capului să le stric feng shui-ul cu perdelele mele, mi-a luat o piatră grea de pe inimă.
Oricum e cea mai ridicolă ideea pe care am avut-o vreodată. Toate părțile vieții mele, una ca una, pe care le îngropasem cu atâta onoare în mușuroaiele minții mele încep să-și creioneze drum afară. Nu vreau să-mi amintesc nici una din ele – dar nu așa funcționează viața. Până nu îți iei lumea în cap nu ai cum să guști din fericire. Vin pe rând, fulgerându-ți mintea, fiecare cu câte un fragment de realitate necruțătoare. Cum să te gândești la ceva aducător de fericire când lucrurile pe care ai încercat să le rezolvi în ultimii doi ani de terapie îți distrag din nou atenția. Se simte ca atunci când te sprijini în clei de cireș.
Am turnat cafeaua într-o ceșcuță de lut alb pe care am cumpărat-o de la un târg din Istanbul, nu i-am pus nici zahăr, nici lapte, eram prea implicată în propria existență ca să mai am timp și de alte orânduiri. Imagini neclare se derulau în fața ochilor mei: un domn mohorât pe care nu îl cunosc pipăie cu aviditate toți avocado din paner până dă de unul mai moale, o femeie ceva mai departe vorbește la telefon, o altă femeie trage cu încredere de o legătură de pătrunjel… Am tras și eu o înghițitură și am rămas nemișcată până m-a scuturat gândul că îmi luasem și un cactus cu spini moi de la Lidl, mic și rotofel, pe care l-am pus din greșeală în frigider.
