Cum să spui că urmează să zburăm deasupra mării Mediterane și că la București e mai frig decât la Madrid și că dacă avem puțin noroc poate să și ningă, când la plecare am tot levitat deasupra pământului, munți, câmpii, dintre-astea, care păreau că se aleargă pe dedesubtul norilor denși precum lespezile de chefir făcut din lapte de casă, de vreo mătușă de la țară.
Era deja trecut de miezul zilei, care a început prea devreme astăzi, așa că am decis să închid ochii și să mă gândesc ce aș putea scrie despre mine în doar două propoziții, o mână de cuvinte. Mă simt puțin pusă la colț cu limita asta de caractere, nici spațiu pentru picioare nu prea am. Chiar și așa, măcar pot să vorbesc cu mine. Dar cum să vorbești cu tine când tu nu te mai înțelegi nici cu vocile din cap.
Când sunt îngrozitor de îngrijorată de ceva, să știi că nu umblu de colo până colo. Când sunt îngrijorată, îmi vine chiar să mănânc. Iar femeia din fața mea mănâncă. Dar eu nu o fac. Prea sunt îngrijorată să o fac. Nu vreau să mă întrerup.
Revin la nori și observ că fix acum, undeva deasupra Europei, decid să se termine într-un ceva de forma oceanului. Numai că acolo nu este apă, ci o poartă de teleportare către munții ce seamăn cu niște omizi păroase, grase și cu picioarele intenționat scurte, să pară că lenevesc atunci când coboară din copaci. Sau poate cărăbuși, niște minielefanți fără urechi clăpăuge. Unde și unde licărește câte o luminiță, semn de civilizație. Sunt curioasă la ce oră se culcă oamenii acolo, dacă au benzinării nonstop unde bețișoarele de salam (îmi scapă acum numele) nu se deranjează să împartă același raft cu vopseaua pentru garduri și betoane, și dacă au băi publice la interior sau afară, unde te trimit cu cheia legată de un castron pe care copiii îl folosesc pe post de minge de fotbal. Și dacă au un ziar local, ce bârfe scriu despre ei. La cât de mici par, de sus, toată lumea se știe cu toată lumea, iar atunci când te cunoști cu omul, nu îl poți vorbi de rău. Și apoi mă gândesc că toată lumea are un trecut. Dar din când în când se trage câte o linie: îți moare cineva sau pleci departe sau departele dă buzna peste tine și te zăpăcește și trec anii și apoi te uiți în urmă și ai impresia că trecutul a fost chiar mișto. Fiindcă memoria triază în așa fel încât să te țină în viață.
În spatele meu sunt trei copii, cel mai probabil de grădiniță, și doar unul dintre ei se uită prin hublou la norii la care mă uit și eu. Același copil care bate cu picioarele în scaunul meu de mă doare sufletul să-i spun să se liniștească, pentru că nici eu n-am fost o sfântă. Dar nici nu aș empatiza astăzi. Așa că o să mă enervez că mi-am uitat căștile în rucsacul pe care l-am depozitat în compartimentul de sus și îmi este rușine să o rog pe doamna de la margine să bage mâna la mine în geantă. Dar nici nu mă ridic de frică să nu-mi cadă bagajele în cap, să se holbeze tot avionul la mine și să deranjez două femei doar pentru a putea termina eu Copiii Dune în liniște.
Dacă povestiți cuiva ceva despre voi, vorbiți repede, pentru că dacă vorbiți rar, eu sar imediat și vă iau cuvântul din gură și vă povestesc despre ce vreau eu. Am scris despre mine în patruzeci de cuvinte, de două ori mai mult decât trebuia și sper eu că a ieșit bine.
