Astăzi este marți, este aproape nouă dimineața, am venit acolo unde vine toată lumea pentru cafea, la Beans. Mi-am luat un flat white și m-am așezat să citesc, cu un picior îndoit sub mine și celălalt întins în față, citesc și mă gândesc că în curând o să-mi amorțească și ar fi bine să mă grăbesc să termin paragraful, apoi pagina, apoi capitolul.
Sunt chiar la prima masă din dreapta, cea dosită după mai multe ghivece cu ficuși și alte plante. Deși deasupra capului îmi atârnă o umbrelă destul de opacă, este o adevărată nebunie, e o căldură să-ți vină rău; noaptea n-am reușit să închid un ochi din cauza zăpușelii, efectul de seră combinat cu o frică indusă de liliecii pe care nu i-am văzut niciodată în București. În fața mea o instalație de aer condiționat pompează freon în mișcări succesive bine intenționate. Undeva la interior. Dacă nu era Universul astă atât de înalt, soare ar fi înebunit de tot. O viespe amețită mișună pe lângă mine. Îi acord atenție cât să remarc că este mult mai silențioasă decât cele cu care a trebuit să mă lupt sâmbăta trecută, acasă, care așteptau ca vântul să umfle perdeaua de la ușa de la bucătărie, acolo unde pregăteam niște clătite.
Din când în când oamenii își mai spun bună dimineața, iar acum câteva minute, nu țin minte exact, a plecat ultima pubelă cu sticle goale de la Apollo. E cald și pentru că e zgomot. E cald și pentru că viespea nu poate fi nicicum potolită. Mă gândesc ce bine era dacă se spăla asfaltul înainte să ajung eu pe terasă, așa s-ar mai fi dus din căldură. Vă spun sincer că funcționează și că nu este deloc complicat. Acasă, de exemplu, nu există vară sau căldură sau sărbătoare mai importantă fără să spălăm asfaltul. Fratele meu dădea cu furtunul de colo-colo și înmuia praful sau noroiul uscat, iar eu aveam grijă să mătur apa, și vă mai spun, tot sincer, că ne plăcea.
Acum stau frumos la masă pentru că mi-a amorțit piciorul pe care-l aveam îndoit. Cu o mână hotărâtă să alunge viespea în orice moment și cealaltă ocupată cu mutatul paginilor, ascult pentru a nu știu câta oară „Overcome” de Nothing but Thieves și mă gândesc la ce se gândește Conor când cântă. De fapt, mă întreb dacă e și el leșinat de căldură și dacă se gândește vreodată că pisicile cuminți și iubitoare de pace există doar vara.
Și tatei îi plăcea muzica, mai puțin jazz-ul pentru care nu avea nervi, la fel de mult cum detesta căldura. Îmi amintesc că avea un radiou vișiniu, cu mâner. Și îmi mai amintesc că nu-i tăceau bateriile niciodată și n-a existat furtună să-l dea jos din vreun copac sau de sub streșină, acolo unde îl prindea într-un cuier dedicat. Unele lucruri sunt făcute să țină, ar fi spus și astăzi poporul, dacă îl mai aveam. Cred că este cel mai prezent obiect din copilăria mea. Ce îmi mai amintesc despre acest radiou este că mereu îl asociam cu fața unei vecine și, pe cuvântul meu, avea o față ca toate fețele, rotunjoară, în contrast cu baticurile pe care și le trăgea apatic peste sprâncene; femeia pur și simplu nu se oprea din vorbit cu găinile și cu câinele și cu pisicile și cu ce mai avea ea pe acasă.
Stau și descifrez chipul radioului și mă întreb dacă îl mai avem. Puțin probabil și totuși, în adâncul sufletului, mocnește o firavă speranță care se stinge acum într-o frunză de ficus uscată. Apoi ridic privirea pe după aceeași umbrelă pusă dinadins pentru umbră și mă gândesc la tata. Inima mi se lichefiază din cauza vremii care a înnebunit. Și a emoțiilor pe care le bușesc precum o mână de paste clocotite.
O adiere timidă împrăștie mirosul de vopsea umedă. Este iulie, totul este colorat și prăfuit.
Ieri, tata era radioul lui vișiniu. Azi, tata este un nor de vată de zahăr.
