Mi-am pus deci cămașa pe mine, apoi o pereche de blugi largi.
Mi-am turnat un pahar cu apă, după care, cu o mână am ferit draperia, iar cu cealaltă am deschis ușa de la balcon să văd care-i situația afară.
Orașul părea gol, cu excepția unui sunet chinuitor de vioară ce se strecura prin fereastra oblonită de vizavi, la care se adăuga și țipătul balamalelor ruginite de la portița de fier care ducea în grădina de pini a vecinilor.
Zău că aveam chef să dansez…
Chiar și când T a ridicat privirea spre mine cu o expresie de parcă își dorea să plecăm imediat sau să nu fi ajuns niciodată. A început să se agite, purtându-și fastuos indispoziția pe marginea balconului unde aveam închiriat apartament. Era poate cea mai frumoasă improvizație pe care am văzut-o vreodată – semăna cu grădina mea de la țară – doar că avea luminițe și creștea la etajul opt.
Nimic ieșit din comun, nu-i place să danseze, a mai făcut asta înainte și nu mă miră. Doar că mi s-a făcut îngrozitor milă de el.
În esență, să fii încrezătoare și generoasă în același timp, nu e greu, ba chiar poți fi de-a dreptul neghioabă.
