Mi-am ieșit din fire. Ambiția lui nemăsurată mă scoate din minți. I-am spus-o de nenumărate ori. Și nu trebuie să-mi mulțumească, este purul adevăr.
Regret ceva?
Poate puțin, nu știu, nu-mi place ideea de regrete: ele înseamnă că nu ne asumăm ceea ce am fost.
Ce am fost?
Nimic, nimic important. S-a întâmplat într-o joi, îmi petrecusem dimineața acasă, citind câteva pagini în bucătărie, chiar înainte să mă gândesc dacă era sau nu un sentiment bizar sau doar o simpatie profundă. Afară era cald, dar ploua.
Chiar trebuie să spun asta?
În niciun caz. Ca să nu risc să mă las convinsă, să renunț și să îmi placă. Niciodată discuțiile cu mine nu mi s-au părut atât de pline de sens.
Sunt tot aici, cerșind amintirea unui vis neîmplinit.
