Nu am știut să dorm până la primul sunet de alarmă. Era setată pentru nouă dimineața, așa cum obișnuiesc să o fac în weekenduri sau vacanțe. Ba chiar mai mult, m-am trezit la șase fără un sfert, cum nu mi se întâmplă nici în timpul săptămânii. În cap îmi răsuna sunetul stropitorilor din grădina din spatele blocului care încep să ropotească pe la zece seara și se opresc când deja dorm, amestecate cu frânturi din Für Elise, de Beethoven, pe care de la o vreme nu îl mai suport.
Aveam planificată o zi în care să nu fac nimic. Așa că m-am întors cu fața spre geam și am rămas să visez. Să mă gândesc la tata. Am pus pe pânză un drum asfaltat, asemenea celor americane dintre state, înguste, cu o singură bandă, ce despărțea și totodată mergea în linie dreaptă cu rândurile continue ale unui lan de lavandă. Apoi am pus de un răsărit cu lumină violacee, imitația perfectă a florilor ce așteptau să se deschidă și care se risipea pe măsură ce ridicam privirea. După mi-am imaginat un miros călduț de vară, purtat de brizele dimineții până la nivelul picăturilor de rouă ce trosneau sub picioarele desculț și uscate ale cuiva. Nu erau ale tatei. Pentru că continuau într-o rochie roșie, din in, cusută parcă într-un moment de fericire deplină. Iar pe tata nu l-am văzut nici în pantaloni scurți, nu doar rochie.
Mă bucura viteza cu care pătrundea pământul moale și faptul că nu știam unde o să oprească, că o ținea tot așa, în linie dreaptă, dar în același timp mă deruta că nu o puteam vedea și de la față și că se mișca repede, cu mult peste imaginația mea de a umple și restul pânzei. Când m-am oprit să respir profund aplecată cu amândouă mâinile peste genunchi am realizat că insatisfacția mea, deși aveam controlul deplin asupra visului, venea și de la convingerea înrădăcinată că o poveste trebuie să aibă și un sfârșit. Așa că nu mi-a mai păsat încotro se îndreaptă femeia, dar am rămas fixată pe modul în care își strânsese părul în vârful capului. Prin anii 90, la Chișinău, prindea furori un tip anume de pieptănătură. Se spunea rakușca (scoica) și nu știu exact cine mi-a spus sau de unde știu. S-ar putea să fi aflat chiar din filmele sovietice ce să dădeau la televizor și care pentru o bună perioadă de timp au fost unicul reper pentru industria frumuseții. Îi stătea perfect și, deși conștientă că sunt în visul meu, mă întrebam dacă și l-a făcut singură. Pentru un rezultat frumos aveai nevoie de mai multe mâini: să ții acele de păr, să ții valul, să înfigi, să îndrepți. Oricum nu e ceva ce mi-aș fi făcut vreodată. Și nici nu cred că mi-ar fi stat la fel de bine. Mă simțeam obligată să aștept să văd dacă se întoarce. A continuat pe aceeași cărare mișcându-și mâinile dezinvolt, de parcă voia să volatilizeze, de parcă își dorea toate celulele dispersate, de parcă știa că merge spre ceva teribil care numai și numai pe ea o aștepta și dacă nu ar fi fost singură acolo s-ar fi lăsat în primele brațe goale, dacă ar fi izbucnit vreo furtună cu tunete și fulgere.
M-a luat iar un gând că trag concluzii pripite și generalizez, deși era visul meu și puteam să fac ce voiam cu el, totuși, se mișca de parcă nu știa semnificația lui ieri, a lui alaltăieri și nici a lui mâine, totul era așa, acum; și totul putea să dispară dacă deschideam ochii pe care îi țineam destul de strânși și îi mișcam câte puțin doar acolo unde aveam nevoie.
Apoi am zis să o las să se plimbe din voia ei și mi-am imaginat cum îmi fac cafea și curăț ficusul de crenguțele uscate, pe care nu le-am putut salva nici cu fertilizator, nici cu lumină, nici cu apă ținută la întuneric peste noapte.
Am închis ochii și mai strâns, cred că m-am și ghemuit sub plapumă, ca să-mi imaginez ce este după acest peisaj de lavandă. Era o câmpie uscățivă nesfârșită, cu petice de pământ noroios, arătând ca și cum au fost păscute excesiv de turmele de oi rumegătoare – sute de animale. Prin mijlocul câmpiei aceleia trecea o conductă, ca un șarpe, sau un tub de canalizare întins la suprafața pământului. Desigur, era o conductă de petrol, pentru că dincolo de acest peisaj învechit, pe câmpie lucea un imens depozit de combustibil, luminat de reflectoare, din ale cărui coșuri înalte flăcările, șfichiuiau văzduhul, ca o citadelă de oțel și foc.
S-a întâmplat exact ceea de ce îmi era cel mai mult frică, să urâțesc peisajul. Uneori, când sunt tristă sau supărată îmi imaginez vara, un pârâu rece ca gheața, un iepuraș de soare țopăind pe pereți. Dar nici aceste imagini nu țin mult. De data aceasta am avut noroc să mă întoarcă din drum un sunet familiar: scârțâitul portiței de la fântâna de acasă. Așa că am decis să rămân focusată pe rochia de in și deschiderea în triunghi pe care nu o observasem până atunci. Cred că i-ar fi stat bine cu pinul în formă de pasăre pe care l-am luat de la Muzeul de Artă Recentă acum un an și jumătate și pe care nu-l mai găsesc. Acel scârțâit era ușa camerei dormitorului pe care nu îl poți amâna decât dacă te trezești.
M-am trezit, m-am dus să-mi fac o cafea, apoi să curăț ficusul de crenguțele uscate și să caut pinul în cutia din pânză gri în care păstrez tot felul de lucruri. Până la urmă l-am găsit prins la palton.
