În una dintre nopțile din săptămâna asta care se termină, am visat că sunt primar în deșertul Sahara. Sinceră să fiu, nici acum nu îmi este clar de ce am fost catapultată până acolo și de ce în antichitate. Nu știu dacă îmi plăcea sau nu, ce îmi amintesc este că îmi exercitam atribuțiile de parcă eram nu știu ce mașinărie pusă în mișcare de o forță inexplicabilă.
La început, meseria asta mi s-a părut copleșitoare, asemenea unei tornadă ce se năpustește peste o câmpie întinsă, trântind la pământ tot ce-i iese în cale, luând pe sus obiecte, distrugându-le, făcându-le praf și pulbere. Și asta nu e tot. Fără să slăbească o clipă, tornada străbate apoi Atlanticul, pustiind fără milă Marocul, Algeria, Libia, ajungând până în Egipt unde se luptă să doboare piramidele, arde orice urmă de vegetație, toate rozătoarele, toate reptilele, toate cămilele și îngropă totul sub o mare de nisip, de parcă nu erau toate îngropate deja.
Aveam subordonații mei, femei îmbrăcate în tunici din in impecabil de albe, părul lăsat pe spate, bijuterii la vedere și fard de ochi albastru sau verde. Biroul și dormitorul meu erau chiar în una dintre piramide și cel mai important, aveam deschidere către răsărit de unde puteam să privesc cum soarele trimite raze desuete de după dunele de nisip, iar câteodată, puteam auzi cum bate în geamuri nisipul adus de vânt.
Totuși, nu mă încântau prea multe. Atmosfera era una sumbră, ca într-o imagine a unei benzinării părăsite în afara Las Vegasului. Era un Ioc complet lipsit de viață, unde zilele erau îngrozitor de lungi, iar temperatura era fie prea ridicată, fie prea scăzută. Și mai erau și șopârle.
Apoi, nu mă încânta nici faptul că moneda de schimb era sacii de nisip și că acesta din urmă era la îndemâna tuturor, iar pentru saci nu-ți trebuia decât niște pânză, un ac și ață. Adică, dacă îți doreai o cămilă doar pentru tine, ieșeai din cort, umpleai vreo șapte saci cu nisip și mergeai cu ei la târg și gata. Iar dacă aveai chef să umpli vreo trei-patru saci în plus, te întorceai și cu o statuie de bronz pe care ți-o puneai la poartă.
Nu mă încânta treaba asta pentru că nu înțelegeam de unde veneau toate cămilele, toate statuile, toate mirodeniile și tot ce se mai găsea pe la târgurile deschise non-stop.
Sau poate asta era misiunea mea, să fac vreun proiect de lege, pe pergament frumos, semnat cu sânge sacru, prin care să aduc o monedă pentru care oamenii chiar să muncească, nu să-și vadă toată ziua de sieste în corturile lor?!
Nu știu, voi admira pentru ultima dată răsăritul de la geamul imens din biroul meu și când soarele va urca suficient de sus, voi cere să fiu transferată pe Marte, să guvernez de acolo toată Calea Lactee și să nu-mi bat capul cu monezi de schimb în deșert, ci să mă joc cu tot ce mișcă de pe toate planetele, de parcă ar fi niște marionete. Nici nu vă imaginați ce mi-am pus în gând să fac pe Pământ.
