Era prima vară în care rămăsesem singură și prima în care părea să fiu sedusă de caracterul comercial al micului oraș mexican mărginit de munți și de sate, în care străduțele și chiar oamenii, întreaga înfățișare de altfel, păreau controlate de cele câteva ore matinale în care fie că nu se întâmpla nimic, fie se întâmplau lucruri imposibil de explicat pentru cineva care venea aici de câteva ori pe an și niciodată cu un scop predefinit în minte. Locul era destul de aristocratic, găseam atât de multă personalitate pe unde mergeam și gusturi pe care localnicii și le-au atribuit orzatic. Trebuia doar să recunoști ce e foarte bun și să îndrăznești să-l exprimi. Dacă îmi amintesc bine, prima dată când am ajuns aici, întâmplător, era într-o după amiază frumoasă cu mult soare. Deși locul mi s-a părut singuratic, eram copleșită de imaginea vagă, dar totuși îndeaproape a unei familii de turiști, foarte interesante, care venise la restaurantul de vizavi. Tatăl era un om înalt și slab, îmbrăcat în negru, cu guler mediu. Avea mijlocul capului chel și doua smocuri de păr gri în dreapta și în stânga. Niște ochi mici, rotunzi și aspri. Îl vedeam cum sosește primul la ușa restaurantului, se dă la o parte, prinde cu o mână draperia din mărgele de lemn colorat, iar cu cealaltă îi face semn soției, înaltă și ea de statură, purta o rochie galbenă, largă, prinsă cu o curea maro în jurul taliei, și intră atunci și el, urmat imediat de cei doi băieței blonzi cu ochi verzi și zâmbete naive. Mi-am asumat că e un om deștept, bucuria pe care o simțea față de tot ce le putea oferi sporea triumful lui, și poate că îi iubea cu fiecare zi tot mai mult. Dacă îi necăjea sau nu, uneori, cu mici și neînsemnate scene de gelozie, asta nu pot să spun, nici măcar nu știu. Ajunși în dreptul mesei cu vedere aproape asfixiată de cele vreo 200 de petunii albe și roz, el a așteptat ca nevasta să ia loc, a tras scaunele pentru cei mici, apoi s-a așezat hotărât.
