Ștefan cel Mare este o stradă; dar este și un cartier, o împrejurime, o atmosferă. Este un loc în care nu se poate vorbi de întuneric: becurile care stau aprinse toată ziua devin galbene pe la apus și albe în timpul nopții, iar fețele oamenilor, în trecere sau aflați dinadins în parc, răvășite de emoții sunt întețite de un combustibil pe care nu-l poate nimeni denumi. Becurile – deși econome – sunt slabe, de la praful de pe felinare.
Anonimatul face parte din distracție, iar imaginea pe care încerc să o recreez acum, după aproape cinci ani de la momentul despre care înșiruiesc aici, este prea vagă ca să merite un cadru, oricât de simplu, este lipsită de perspectivă și golită de amănunte, dar este vie. În schimb îmi amintesc ce purtam, niște pantaloni de vară kaki și o cămașă de in, și ce cafea am luat de la benzinărie în drum spre parc. Traficul unduia în ritmuri Red Hot Chili Peppers și era mai aglomerat decât de obicei. Pe o străduță laterală care dădea în strada București, exista o benzinărie non-stop. Era o zonă mai ferită, cu un aspect dezolant, singura priveliște substanțială într-un district cu farmacii, stație de troleibuz și un rând de gherete cu flori. Vina îmi aparține mie, că mi-am pus unicii pantofi în care puteam să merg în linie dreaptă și am făcut câteva ture de apartament. N-am văzut când s-a dus timpul. Apoi, dacă mă gândesc mai bine, cred că greșesc făcând această afirmație. El n-a vrut să vină de la bun început și eu nu am făcut decât să trag de timp și să nu ies degeaba din casă. Cred că amândoi eram curioși de ce până atunci nu ajunsesem la această concluzie atât de evidentă.
A fost ultima mea vară acolo și a fost destul. Când am plecat nu am avut de gând să mă întorc, cel puțin asta am considerat până pandemia m-a azvârlit fix acolo, câțiva ani mai târziu. Dar nu am stat chiar acolo, ceva mai departe, la câteva ore de condus spre nord, dar tot legată de Ștefan cel Mare. Străzile de la mine din sat și-au primit nume mai târziu și era dureros de evident de la bun început că nu o să le folosească nimeni. Până atunci erau doar pe hârtie. Oricum, eu m-am bucurat că am primit Ștefan cel Mare.
Luminile traficului aproape inexistent dădeau culoare dimineților calme din centrul satului, iar soarele, de ora zece usca frageda crustă verde a începutului de vară, se furișa printre puieții din fața terasei. Stăteam pe scările de teracotă de la ușa secundară și citeam dintr-o carte pe care am mai citit-o, probabil tot într-o vară. Iar pentru câteva momente credeam că mi-am găsit două liniști: dimineața și casa alor mei. Dar până să mă decid care ar fi mai potrivită le-am pierdut pe amândouă. De părut rău nu știu dacă mi-a părut. În schimb mi-a trecut prin fața ochilor că toate duioșiile acestea prind la public.
Acasă totul a mers bine până aproape să-mi omor planta adusă într-o sticlă de plastic din Istanbul, pincushion peperomia, cu un îngrășământ lichid pentru plante. Ce mârșavă și nepăsătoare puteam fi. Dar îmi promisese mama că o readuce la viață, când m-a văzut ce-i fac. Perfuzii. Așa suntem noi, mereu căutăm să fixăm lucruri și dacă nu ne iese ne plafonăm, ne răzvrătim și nu mai știm de nimic și de nimeni. N-am răscolit întâmplător aceste amintiri, dimpotrivă, am crezut că astfel o să recreez o veche emoție care, privită în retrospectivă, ar putea alunga umbra unor îndoieli pe care nu le mai vreau.
