Cu timpul, trezitul înainte de răsăritul soarelui devenise pentru mine un adevărat viciu. Încercam să mă smulg din mrejele lui solide cu forța de a refuza ultima bucățică de ciocolată. Știu, nu este deloc ușor de imaginat. M-am prefăcut trează, deși nu eram. Am dat plapuma deoparte și din motive incerte încercam să-mi aduc aminte unde îmi lăsasem ochelarii. Întunericul îmi dădea o siguranță de sine și o forță necunoscută de mine până atunci. Nu m-am simțit nicăieri atât de bine, eram îmbătată de fericirea unui somn împlinit.
Însă o întâmplare neprevăzută a dovedit cât de neclintită îmi era hotărârea. O rază de lumină stradală știrbită și difuză se cerea invitată în camera mea. Am lăsat-o să intre în timp ce purtam de ici colo un pahar pe jumătate cu apă. Mie îmi place cu lămâie. Pe scurt, naivitatea mea a produs multă decepție la ora aia. În orice caz mă plimbam prin cameră cu o deosebită grijă, că vezi tu, poate mă împiedic și îmi alunecă paharul din mâini cu tot cu lămâi.
De aici firul întâmplărilor se cam înnodase în amintirile mele. Cred că am ațipit o vreme, după care m-am trezit de-a binelea cu mult peste răsăritul soarelui și mă tot gândesc ce dorințe năvalnice m-au făcut să las paharul din care nu-mi amintesc să fi băut câtuși de puțin, de partea cealaltă a geamului, adică afară.
Și acum, tot din sertarul dorințelor nedescrise, am în față o porție de macaroane cu lapte din care abia aștept să sorbesc.
