Trei luni. A spus mama aseară, aplecată de tot peste un teanc de foi pe care le muta de colo-colo. Tata era în fața televizorului, schimbând canalele ca și cum ar fi avut un Tetris în mâini, nu o telecomandă.
După cină, băiatul de nouă ani al familiei Ionescu coborî de la etaj. Auzindu-și părinții certându-se, se opri în hol, lângă ușa bucătăriei. Nu-l văzuseră. Se lipi de perete și privi prin geamul larg al ușii, unde luna aluneca pe cer ca un balon fără grabă. Nu o putea vedea mișcându-se, dar, dacă își întorcea privirea și apoi se uita din nou, își dădea seama că se deplasase. În scurt timp, își spuse el, avea să se înfigă în vârful molidului cel înalt din curte.
— Nu există să fie doar trei luni.
Tonul mamei era strâns, ca o sfoară întinsă prea tare. Băiatul înțelese că discuția dura de ceva vreme. Stătea nemișcat, aproape fără să respire. Gândindu-se la cât de mult timp trecuse, deodată, un bufnet slab îl făcu să tresară. Pentru o clipă, chiar crezuse că luna se lovise de molid. Dar, când ridică privirea, luna dispăruse, ascunsă aproape complet de un nor.
— Sigur am făcut eu ceva, își spuse, mușcându-și unghiile. Pe cine altcineva să pedepsească? Pe mine mă duc în fiecare zi la spital. Așa ne zice și doamna profesoară când suntem gălăgioși, că ne duce la doamna doctor să ne facă injecții.
Nu putea să deschidă ușa și să-i înfrunte. L-ar fi certat că nu e în pat și era târziu. Dacă ar fi fost ceva important, nu i-ar fi spus oare? Așa cum îl ceartă când ia note proaste, când se joacă prea mult la calculator? De când cu țiuitul ăsta în cap, nici nu mai aude bine. Are impresia că îi enervează când trebuie să repete de mai multe ori.
— Poate dacă dispar puțin, se mai liniștesc lucrurile? Doar puțin, ca atunci când plec în vacanță la bunici. Cea mai grozavă parte este că nu va trebui să merg la școală.
Școala i se părea plictisitoare, iar în ultima vreme nici nu se mai dusese și asta l-a făcut să-și piardă toți prietenii. Ultimul s-a supărat pentru că n-a vrut să-i dea și lui mingea la ora de sport. Dacă nu ar fi mâncat pește sărat la cină, poate că nu ar fi aflat niciodată că-și încurcă părinții.
Până să ajungă lângă bucătărie, trecuse tiptil prin hol, fluturând mâinile ca aripile dinozaurului de pe pijamaua lui preferată. Călca doar pe marginea covorului, să nu-l audă nimeni. Ușa de la camera lui scârțâia de obicei, dar acum avusese noroc: nu era închisă de tot. Plăcuța cu numele lui se izbi ușor de lemn, scoțând un sunet slab, dar nu suficient cât să-și trezească sora mai mare. Dormea ca un bolovan.
— Sigur o să-i placă să fie singură, decise el. Eu sigur m-aș bucura să fie invers. E enervantă. Mi-a zis că nimeni nu mă place, că am o față de prostănac.
Dar toată lumea spune că seamănă cu tata. Și tata e respectat. Mai ales când își pune costumul și cravata. Atunci, mama le pregătește micul dejun, le pune sandvișuri și mere în ghiozdane. Uneori, banane.
În scurta tăcere care urma, se strecură sub masă și se ghemui acolo, strângându-și genunchii la piept. Fața de masă aruncă pe linoleum o umbră în formă de semilună. Cât timp va rămâne în interiorul ei, îndoindu-și degetele de la picioare ca să le aducă mai aproape de corp, părinții vor uita că el există. Niciodată nu-i mai auzise certându-se așa. Se mai ciorovăiau, da, despre capacul pastei de dinți lăsat aiurea, despre lumina aprinsă în bucătărie toată noaptea. Dar, după aia, mama punea mâna pe brațul tatei și gata.
— Ar trebui să mergem la medicul de care mi-a zis sora ta, spuse mama, cu vocea răgușită. Dă televizorul mai încet, te rog.
Tata nu răspunse. Se uita fix la ecran, schimbând canalele unul după altul: știri, muzică, filme, reclame, iar și iar.
— Mergem, mormăi în cele din urmă.
Mamei nu-i conveni. Se ridică de la masă și începu să strângă farfuriile. Îi tremurau mâinile.
— Niciodată nu zici nimic!, continuă ea.
Băiatul se ghemui și mai tare sub masă.
— Pentru că te panichezi. Citești ceva pe internet și-ți intră în cap tot felul de idei. Las-o așa, spuse tata, întins pe canapea, cu picioarele sprijinite pe un scaun. Încercăm și cu medicul ăsta și o să vezi că o să se facă bine.
— Cum să o las așa când băiețelul nostru moare?!, răspunse mama încet, parcă să nu o audă nimeni.
Dar el tot o auzi.
Își ținu respirația acolo, sub masă. Nu voia să-l vadă și, în acea clipă, și-ar fi dorit să-i țiuie și mai tare capul, încât să nu mai audă nimic. Când obosi, își lăsă capul pe genunchi. Aerul era rece, iar întunericul părea mai gros ca de obicei.
Se trezi când mama îl găsi și îl zgâlțâi ușor de umăr.
— De ce nu ești în pat? Uite la tine, ești vânăt de frig! Te doare capul?
Nu-l durea nimic. Voia doar apă. Și să meargă la baie. Apoi, peste trei luni, putea să moară.
