Cel mai bine pentru mine e să notez cu grijă și în cele mai mici amănunte evenimentele de zi cu zi. Bineînțeles, nu mai pot scrie ceva precis despre întâmplările de săptămâna trecută, de exemplu, sau cum am împrăștiat toate merele în stradă, alaltăieri. Dar unele lucruri nu ar trebui să te înduioșeze. Am mai încercat și înainte să mă adun și tot ce am încercat a dat greș. Nu mai pot inventa altceva, abia acum înțeleg câtă dorință mă încerca în momentele cele mai teribile ale disperării mele.
Totuși, ce pot spune este că nu s-a întâmplat nimic din ceea ce se numește de obicei un eveniment. Viața este un joc de neînțeles. Un joc de copii. Uneori supraviețuim, alteori doar mimăm. Existăm încet, blând, ca un petic de lumină înghesuit printre ramurile unui stejar epuizat de la o vreme.
Deschid totuși jurnalul dedicat dispariției lui T. și las prima pagină goală, ca să mă întorc la ea mai târziu și să mă lămuresc. Niciodată nu știi ce se petrece în capul meu, mi-au spus-o mai mulți. Uneori e prea multă aglomerație pentru a imortaliza activitatea pe care o consider relevantă pentru mine, care sunt încă tânără și am destulă putere să o iau de la capăt. Dar eu tot îl consider un bun ambasador al gândurilor mele lăuntrice, chiar și pentru cele lipsite de însemnătate.
Vor veni oameni să mă caute, de aceea trebuie să determin exact proporțiile și natura acelor întâmplări. Mă holbez în continuare la hârtia pe care o am drept în față, liniată frumos, cu spațiile dintre rânduri un pic prea îndesite. Am îndoit puțin caietul și cred că acesta este principalul motivul pentru care nu mă pot aduna, de parcă sunt prinsă între doi pereți care se tot îngustează. Ce-mi veni? Nu mai pot face nimic altceva decât să aștept noaptea.
Nu știu exact ce oră e, dar pare târziu, oricum ce tot încerc să-ți spun s-a întâmplat deja, săptămâna trecută. Cred că era ora nouă într-o zi de marți. Întotdeauna prea târziu sau prea devreme pentru orice ai avea de gând să faci, în special când abia îți ajunge curaj să te ridici din pat. Eu stau la o masă, deasupra unei cești de ceai absorbind din aburul unei dimineți mai puțin ciudate decât sentimentul unei vești care nu doar că întârzie să-și facă apariția, dar și sare ca din pod. A fost de nesuportat și mă îndoiam că un asemenea sentiment poate crea atâta forfotă.
Mă voi preface indignată, surprinsă chiar, dar fără convingere. Știu doar că T. a plecat.
