În ziua în care am vopsit pereții mi-a căzut lustra în cap.
Nu ştiu cum s-o spun altfel în clipa asta. Şi nu-mi place să nu ştiu, despre orice ar fi vorba. Nu-mi place să nu ştiu în general. Mă ridic cât mă țin picioare și mă sprijin de pervazul ferestruicii rotunde pe care o știi, cea din capătul dinspre răsărit al casei, unde tavanul aproape că se unește cu podeaua. Fereastra e întredeschisă. Simt miros de rouă şi praf. Cel din urmă vine de la tapiseria pe care nu am apucat s-o dau jos cu o seară înainte, pentru că am stat până târziu să descopăr de ce l-am visat pe DiCaprio într-o livadă de meri. În casă nu s-a trezit încă nimeni. E șase și urmează să plouă. Cel puţin asta ştiu. Doamne, numai să nu-mi fi lovit cortexul frontal. Cortexul frontal?
Nu cred că am prevăzut un asemenea accident, ceea ce probabil că-i mai bine, pentru că în acest moment e o afirmație pe care n-o pot nici confirma, nici infirma. Am plâns pentru că afară plouă fleșcăit. Am plâns și pentru că parmezanul nu s-a topit așa cum îmi place mie. Și sunt obosită, și îmi vine să sparg un perete cu pumnul. În versiunea mea nu mă durea doar capul, ci mă ofileam încet-încet, de parcă ceva încerca să mă saboteze. Nu m-am oprit din plâns pentru că știam, în sinea mea, că pot respecta cu înverșunare orice angajament îmi asumam. Dar acum sunt nevoită să-mi fac griji dacă nu cumva ziua în care mi-am dorit cel mai mult să vopsesc pereții nu va fi cea mai bună zi pe ce mi-o voi putea aduce aminte vreodată.
