E mai greu să-ți amintești decât să uiți. Uitarea are ceva liniar, clar, un drum fără obstacole. Amintirea, în schimb, e ca un fir care se înnoadă și se rupe constant.
*
E vineri dimineață și m-am trezit cu un sughiț enervant. Mi-am făcut cafeaua la ibric, am băut-o cu telefonul în mână, scrollând, trimițând meme-uri și clipuri scurte prietenilor pe Instagram. Uneori, tresărind ca și cum cineva m-ar fi tras ușor de mânecă.
Planul era să-mi pun casa în ordine înainte să mă apuc de lucru: hainele la locul lor, câteva vase de cu o seară înainte, să-mi schimb cearșafurile și să-mi fac patul. Nu de dragul curățeniei, ci pentru acel spațiu mental.
Deschid geamul larg în ambele camere să respir aerul rece de dimineață, chiar dacă afară se anunță 40 de grade. E iulie, și iulie nu iartă.
Toată povestea asta durează puțin peste jumătate de oră. Sunt eficientă, de parcă aș avea pe cineva care mă notează din umbră. Între timp, încerc toate trucurile pentru a scăpa de sughiț. Beau apă cu înghițituri mici, îmi țin respirația până când mi se face capul vârtej, înghit aer ca un pește pe uscat. Apoi, îmi vine în minte o superstiție veche – că sughițul înseamnă că cineva te pomenește.
Atunci mă gândesc la tata.
*
Azi – dar fix azi – se fac trei ani de când a ales să nu mai fie. Deși nu cred că vrea cineva să fie atât de precis când vine vorba de lucruri din acestea. Acum mi se pare mult. Și totuși, timpul are mai multe ceasuri ascunse în buzunar, care se dilată și se contractă, încercând să decupeze un timp constant.
În weekend, la masa de pomenire, cineva a întrebat câți ani avea tata când a murit. Altcineva a spus „trei” și apoi s-a corectat. Asta m-a enervat, sincer. Faptul că au știut așa, dintr-un foc. De parcă ar fi întrebat „cine vrea înghețată?”. În capul meu, dacă nu te gândești la ceva, înseamnă că nu există.
Nu am făcut niciodată exercițiul ăsta – să calculez. Nimeni nu m-a întrebat, de fapt. Pentru că mă port de parcă nu s-ar fi întâmplat. Vorbesc despre tata la timpul prezent, pentru că la perfectul compus mi se pare că îl trădez, că-l dau afară din viața mea.
Și apoi vin ceilalți, cu socotelile lor, de parcă asta i-ar aduce mai aproape. De parcă, dacă spui „acum trei ani” sau „avea 53”, înseamnă că înțelegi ceva. Dar nu înțelegi.
*
Oamenii sunt fragili. Asta e prima lecție pe care o înveți cu adevărat abia când pierzi pe cineva apropiat. Până atunci, moartea e un concept îndepărtat, abstract, ceva ce li se întâmplă altora, niciodată ție. Iar când lovește aproape, e ca un experiment fără plasă de siguranță.
E ciudat, dar moartea cuiva drag poate, în felul ei distorsionat, să te facă mai bun. Nu știu dacă mai „bun” e cuvântul potrivit. E mai degrabă un examen de atenție la care ești supus constant. E ca atunci când îți lovești degetul mic de la picior și, pentru o vreme, fiecare gest e încărcat de mai multă responsabilitate.
Mi se întâmplă să fiu pe punctul de a face ceva impulsiv, neortodox, o răutate – și atunci am senzația că mă privește tata dintr-un colț al camerei. Nu mi-e frică că mă judecă, ci pentru că, printre ultimele noastre discuții, mi-a zis să fiu cuminte și să am grijă. Mi-a mai spus că oamenii sunt răi, iar asta m-a făcut să îmi doresc eu să fiu mai bună.
*
Sunt zile în care îmi revine în minte obsesiv, în rolul meu de gânditoare compulsivă pe care mi l-am asumat de mult cu o rigurozitate. Îl port cu mine în fiecare gest – în felul în care merg, în glumele pe care le fac, în modul în care răspund unei probleme, în culoarea ochilor. Îi simt prezența ca pe o atingere caldă – aceea a ultimei îmbrățișări, în bucătărie, cu perdeaua de la ușă fluturând și cartofii prăjiți sfârâind în tigaie. Singura care încă se simte real.
Apoi vin zile, săptămâni întregi în care nu-mi apare deloc în minte. Nu-i aud vocea, nu-i văd chipul – sprinten, cu ochii cristalini, buzele subțiri și pielea de pe față bărbierită fin, care din când în când lăsa să i se descopere gropițele. Și atunci conștiința mă mustră – mă învinovățesc că l-am uitat, că l-am abandonat într-un colț uitat al memoriei, ca pe un obiect pe care nu-l găsești niciodată când ai nevoie.
Astăzi mă aflu la granița dintre talerele unei balanțe imposibile: dacă mă gândesc prea mult la el, simt că îl țin în loc, captiv între lumi. Dar când tăcerea se prelungește, mă cuprinde teama că dispare.
*
Se spune că o amintire nu este altceva decât ultima dată când ți-ai adus-o aminte, iar cu timpul, dacă nu o revii în gând, începe să se estompeze, să se piardă în umbra altor întâmplări. Nu știu dacă e adevărat. Mi se întâmplă să-mi amintesc ceva la care m-am gândit acum câteva zile, dar să nu pot revedea ziua aceea în detaliu. Așa cum se întâmplă în pauzele acelea când nu-mi vine în minte, iar când ies din acea absență trec în revistă toate amintirile cu el. Și îmi e frică să nu uit ceva, ca data viitoare să rămână și mai puține.
Încerc să o fac din nou acum, cu ajutorul imaginației. Mai întâi îl văd cum stă – poate în picioare, în bucătărie, sau întins pe pat, cu mâna sub cap și telecomanda în mână, fără să facă mare lucru. Apoi încerc să-i aud vocea, joasă, caldă și scurtă în vorbe, să-mi amintesc exact ce ar fi spus în acel moment, ce aș fi spus eu și cum ne-am fi amuzat împreună. Cu râsul pe care îl simt încă în ochi, cu o stare neastâmpărată de bună dispoziție, mă las apoi dusă înapoi în poveste. În jur, încerc să simt camera – lumina caldă a becurilor, momentul zilei, care de cele mai multe ori este seara, mirosul hainelor proaspete sau al mâncării care încă plutește în aer. Aproape fără să vreau, aud viața care se întâmplă afară, atât de aproape, dar totuși departe – orizontul larg, câmpurile, dealurile care dispar încet. Așa, îmi fur încă niște clipe cu tata. Apoi sunt învinsă de nevoia de a clipi.
E mai ușor să scriu despre el decât să vorbesc. Când am în față niște butoane, timpul se oprește, se-nchide într-un cerc, și amintirile se rostogolesc ca niște valize pe banda aeroportului. Mai întâi apar cu o neliniște care nu te lasă să respiri, le repezești, le iei și te prefaci că totul e în ordine. Dar când trebuie să vorbești, totul se blochează – valizele nu mai vin, cad una după alta, iar altele se deschid brusc, aruncând peste tot în jur momentele de-o viață.
*
Sunt două zile care mă prind în mrejele amintirii despre el, mai strâns decât toate celelalte. Prima este ziua lui, în mai, când închid ochii și, în tăcerea minții mele, îl sun la nouă dimineața și îi spun „La mulți ani!” și „Să crească mare!” – apoi închid acest ritual singuratic, sperând să nu mai vorbesc despre asta niciodată în acea zi.
Cealaltă zi e aniversarea mea, în septembrie, când îmi lipsește cel mai mult urarea pe care mi-o transmitea mereu: „Bine ai venit pe lume asta, Ninulea!” O am într-un screenshot, salvat din conversațiile noastre pe Viber. Îl recitesc cu vocea lui în minte, apoi, rușinată, schimb pe o altă aplicație, ca și cum, dacă nu închid repede, m-ar vedea cineva.
Dacă ar fi să dau o culoare acestor gânduri despre tata, aș alege apusul. Pentru că, în acea lumină amestecată și difuză, toate diferențele se estompează. Norii, pufoși și diafani, după ce defilează toată ziua pe cerul senin, spre seară, cu burțile pline, se retrag leneș după coline. Totul se scurge lent, ca o reverie pe care o trăiești iar și iar, o stare palpabilă, încărcată de sens și pace, iar fețele celor din amintiri radiază o liniște care transcende limitele timpului. Iar eu rătăcesc în mijlocul acelui apus, prinsă între ultimele fioruri ale luminii ce se stinge și umbra adâncă care începe să cuprindă lumea.
*
În toată această luptă de a-l ține viu în amintiri, fără să-i tulbur liniștea, încerc să-l iau cu mine în fiecare gest. Când fac fotografii acasă, mă închipui arătându-i ce-am surprins, cadru cu cadru, și știu că mi-ar spune că am moștenit talentul de la el, iar el, la rândul său, de la tatăl său.
Când mă descurc într-o situație dificilă, mă gândesc că așa i-ar fi ieșit și lui. Când ceva nu-mi iese, îmi permit să fiu tristă, în liniște, așa cum făcea și el.
Îmi amintesc cum, atunci când se găsea într-un impas, se purta de parcă lumea ar fi fost o tablă de șah, pe care, mutând piesa corectă, cât de mică, în liniște, totul putea continua și se putea îndrepta în favoarea ta. Practic, îl readuc în sentimentul realității.
Simt că am o formă de comunicare cu el, mai ales în vise. Totuși, uneori mă cuprinde o disperare ciudată, cum că nu e el, ci o dedublare a propriei mele ființe, că de fapt vorbesc tot cu mine. Când a dispărut cățelul meu, Charlie Chaplin, la nici două luni după tata, am visat că se plimba, cu mersul lui tot mai slăbit, tot mai acaparat de cancer, prin jurul Gării de Nord din Chișinău. Mi-a spus, cu privirea caldă ca o vară pe coasta Mării Mediterane: „Nu mai plânge, Ninuțo!”
*
– Te superi dacă mă gândesc la tine și azi?
Poate că nu trebuie să-i cer voie să mă gândesc la el. Poate că, în felul nostru, ne gândim unul la celălalt mereu – din lumi paralele, poate chiar față în față, fără să știm.
Ce știu cu siguranță e că cel mai iubit dintre tăți nu s-ar supăra niciodată pe copilul lui.
